Silviu Somesanu

Fără să vreau m-am simțit un altul plecat să-și caute rostul prin lume după un vis care sta cuibărit în memorie de pe vremea când nu știam încotro s-o apuc, drumurile fiind multe și

Mă separ de curgerea supremă ca un zeu al timpului care schimbă locuințele în spațiu, pe axe reglez corpurile rotitoare după lumina care o dau ori o primesc și nu mă complic. Dau ordine de

Orașul cu ochi de pisică pe acoperișuri ca niște piramide crescute pe coline sparge liniștea străzilor. Zilele se varsă din câmpia rotundă a ochiului cu albul zăpezilor în oglinzile

Degetele ei subțiri jucăușe îmi aduc primăverile în gânduri și le îmbracă în verdele crud al iubirii în care am înserat cu tinerețe cu tot. Noaptea m-a lăsat să odihnesc în brațele-i strâns

am notat să nu uit ziua întâlnirii deși nu-s convins cum s-a petrecut totul și cum zboară păsările împreună cred că este ceva la mijloc de-mi împart sufletul cu tine și tu mi-l pui pe rană și

Lunatice porniri îmi grăbesc dorința îndepărtării. Cine mă va însoți pe drumurile acestor ținuturi pustii? Cu cine voi împărți spaima în câmpiile din care nu voi mai pleca? Căutați-mi

În marile grote ale universului sunt găuri negre cu treceri dintr-o galaxie în alta, tunel de lumină în goluri de timp făcând totul flexibil în drumul spre stele. Pulsează prin spații sferele

Tu cea care o să mă locuiești stăpânind teritorii ingrate, dă-mi un loc al iubirii în care nimeni să nu mă înșele în trecerea printr-un cearcăn miop. Ceasul ce-ți împarte timpul egal e

Când noapte nu va fi niciodată liber vreau să cânt pe câmpii cu ciocârliile, lumina ne va iubi. Un strat de răcoare subțire, o umbră trecătoare mă învelește-n mătase, ușor voi deveni un

Noaptea se sfârșise la poalele pădurii dezbinată de temeri, cu o clipă mai devreme a văzut o lumină pe coama dealului, nimic nu poate s-o stăvilească, nici dacă-i aruncă-n față cu ceață strânsă

lângă templul soarelui viaţa cade în genunchi prin fiecare clipă timpul priveşte smerit găurile negre ale universului pământul vieţii şi al morţii înflorit de suspine se acoperă cu cerul

Ți-ai închis dorul într-o coloană și nu pot să-l măsor decât cu sufletul. Privindu-te așa prin surplusul ce urcă-n noaptea de dafin, mirositoarea frunză semânța din fruct o coace rotind

Am întârziat în ungherele nopții, dar nu sunt pasărea întunericului din cele care văd totul, caut fără oprire lumina care îmbracă ființele în același contur care-i dă aură omului. Nimic nu se

Între mine și tine umbre îmbrățișate vor să se contopească, mai cuprinzător cu o înălțime, sufletul. Inima ta se agită fierbinte în trup asemeni dorinței obraznice, înserare nevinovată ca

Tu mi-ai rămas într-o fotografie alb negru, în umbra unei lumini din trecut privești speriată oglinda c-un surâs fals pe fața ca frunza de nufăr. Eu stau ascuns în gândul plecat, trecător pe

Întorc cuvintele pe toate fețele, mă simt inclus în ele. Privesc din interior și mă înalț deasupra lor caut formele pure, îmi faci clipele să vibreze frumos și să treacă pline. În

Noaptea se-ntoarce cu fața la răsărit, în ochii lunii stau spânzurati munții, somnul prinde gust de cafea. Dimineața macină-n roți întunericul, lumina-i roasă de nervii nerăbdării, deschid

Gura sărută venele deschise de muguri rostește dulcele gust al sângeluii, amarul din așteptări trăind în bucuria verdelui crud. Până vei înțelege schimbarea din sufletul meu scăpat de

Părea atât de ciudat să fie mai frumoasă decât în poveste, să nu-l aibă pe vino-ncoa’. Era mai singură decât bolovanul în câmpie căutat pentru șezut, văzut ca un miracol de care se

Amintirile le impart și cu cei morți, la cei vii le povestesc. Este normal să le uit cât mai repede, le-am depozitat în sertarele memoriei dar ies la suprafață ca un tatuaj pe suflet. Tot

Sunt o fântână la răscruce de drumuri, caut în inima pământului seva cosmosului tremurătoare, să vă astâmpăr setea. Tu ești ciutura plină pe care mâinile o îmbrățișează, buzele o mângâie și o

N-am încăput în groapa comună, mi-au rămas gândurile afară și fiecare a început să se întrupeze la loc, lumina lor s-a mutat într-un schit la înălțime, palmele au rămas cu degetele ridicate și

Printre noi se strecoară umbra, lumina vine din spate scăpată după norul viclean din partea de apus zilei pe unde fug ploile vieții, pământul se deschide cu bucurie și aleargă de sub