Silviu Somesanu

Femeia este unde trebuie să fie, inima ei este fructul toamnei copt, are obrazul rumen de piersică a soarelui. Sprâncenele-i arcuiesc tainele nopții peste unghiuri de lumină din ochi lăptoși,

Noaptea s-a urcat în podul blocului deasupra de etajul unsprezece și întunericul îi aluneca pe scări. Am închis ferestrele și am aprins lumina, nimeni nu părea să observe până când și-a dat în

când păsările pleacă o tristețe se risipește de sub aripile lor pământul încă visează dar cu toții ne gândim la întoarcere nu cred în mai mult decât se poate face de cei liberi să-și

Îngheață pietrele, frigul nu se lasă mai repede decât acidul pătrunde, de când la padure mi-am facut o casă timpul trece fugar, nu are secunde. Plânge ochiul de ceață al nopții de

Ploile mărunte își sterg fruntea de nori, straturi de ceață se ridică pe coridoarele cerului, neliniștite formele de relief se țin strâns de mâini. O muselină fină îmbracă orizontul dinamic și

Îl va lovi setea de adevăr ca pe un călător pe întinsul necunoscut, nisipul îl va cerne pentru firicele de aur. Numai cristalul are sclipiri în unghiuri cu zvon de îmblânzire, de nopțile de

Fulgeră ideea dincolo de gânduri se înnobilează durerea cu înțelegerea ei, în fața judecății de conștiință sângele pregătit pentru viață în camerele de taină ale inimii se curăță de mizeria

mâinile ei frumoase îmi strâng anotimpurile în pumni și nu le lasă să plece noaptea mă descîntă de credința-n veșnicii și adorm cu stelele-n brațe să uit când lumina se topește în

Între mine și oraș se nasc confluiențe ascunse circulă energii pe care vreau să le culeg prin concentrarea în puncte vulnerabile. Străzile-s în extindere și mișcare suflul viu le urmărește și

Visele au despărţit somnul de nemurire, rup noaptea în bucăţi ocolite de întuneric şi aştept să se crape de ziuă, lumina să-l descompună, să curgă pe apele plânse de stele Vreau ca prezentul

Amenințarea-i pe urme o himeră pierdută pe drumuri, vin anotimpuri nebune fără oșteni, fără arme, doar cu vremuri potrivnice. Nu poți să fugi; se urcă frigul în oase, zăpezile se

Iubito nopțile mele se joacă cu stelele de pe fața lunii munții își cer plecarea undeva pe pământ unde triumfă rațiunea, ochii tăi privesc poetic acest demers cu speranța că se comprimă

Era o femeie voinică, atât de zdravănă când mergea se zguduia pământul sub pași și nu-i stătea niciun bărbat în cale. Eu o strigam pe nume și-i spuneam întotdeauna, bine că te am pe

Se face frig ascuns în gânduri, nervii își ies din fire, resping totul, trupul se simte greu, abia se poartă pe picioare. Drumurile-s legate de ape și uneori rupte, se lasă cu dureri la

întotdeauna omul nîndreptățit se ascunde cu totul în sine însuși își adăpostește durerea care-l roade în trup uneori își ascunde visul de văzul, auzul și mirosul lumii se preface într-o apă

Cu o zi întoarsă pe dos noaptea te-a adus pentru că se simțea vinovată, împărțea întotdeauna păcatele pe culori și ai rămas liberă fără nicio umbră din care să te culeg, așa te-am găsit în

Se vor naște multe ambiții, timpul se va rostogoli peste noi, oasele din trupul nostru se vor întări și vor cânta din fluier ajutate de vânt. N-o să se mai știe nimic despre fluturi, despre

Mereu lași lucrurile să se scuture, pui în ele porțile deschise ale înțelegerii și drumurile trec odată cu veșnicia sub lumina ca o săgeată în tolba săracului ce așteaptă vindecarea de