Silviu Somesanu

Am nopți cu păduri de mesteacăn sorb de sub coaja lor apă vie în frumoasele primăveri de argint ce mă încarcă cu energie vitală întors din vis mă faci să gust din viață cu graba clipelor

Întinderea se prelungește până dincolo de orizont, când se luminează strălucitor scoate un abur difuz prin care-i respiră ierburile. Fântânile adună câțiva copaci în jur căzuți din cer ca o

Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale, a zburat ca o pasăre prin lume, eu l-am ascultat să-mi văd singurătatea abandonată și nimeni să nu și-o dorească. Lăsa-ți să se bucure și

Repet în gând cuvintele care mă înalță, strâng în mine formele de exprimare într-un imn cu identitate solemnă și nu mă lasă să merg pe dincolo de margini unde cărările se înfundă. Pe înserări

Mă surp ca o fântână secată demult până-n adâncuri de nisip, izvoare din inima cerului mă găsesc pe drumuri şi alunecă la vale şipotind. Se filtrează în mine comorile ascunse cu lumina

Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfășura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regești și se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii

număr pe degete zilele rămase păsări le cuprind aripile-n braţe şi mă înduioşez când zboară paralel cu pământul pe sinusoidele sufletului blând lumina alunecă fără urme de dragoste o să

Un cântec ambiental în surdină îmi pune țiglele pe acasă, nu știu altceva decât să-mi caut liniștea interioară clipele se scurg cu aerul unor necesități ce vin din afara mea. Noaptea m-a

S-a vindecat definitiv rana din trup a rămas totuși cicatricea ei în suflet care nu dispare niciodată, suntem dăruiți cu iertare dar ni se refuză de multe ori uitarea. Purtăm cu noi strigătul

Se lasă seară și peste sufletul meu înnorat, gândurile odihnesc în firida memoriei, n-au răbdare să ardă și zboară. În ochi mi se scaldă imagini străine de tot ce înseamnă sânge aprins. În

Niciodată n-am fost cum am vrut, ci doar o formă a luminii din gând cum copiii în dorința unei mame. Tu îngenuncheată cu sufletul pe lespezile ursitoarelor înfumurate mă străbați urcătoare

Oamenii trec, se ascund printre cuvinte pășesc odată cu timpul lor călători nepăsători. Pe drum se lovesc de întâmplări cu bucurii ori tristeți pe care le ating cu sufletul și le lasă

Sunt nemărginit ca și cerul, deasupra de imaginarele porți ale nesfârșitului, linie spirală sunt printre atâtea galaxii, universul în mișcare, lumina pe coloane urcând. Eul, mai presus de

Cântă la viori din lemn fulgerat cu acordul muzelor pădurii până la întruparea în faun. De o vreme încornoratul stă și privește turmele și în cântec de fluier tânguitor își duce viața

Ascultă cu inima cântecele, îmbracă sunetele cu melodii de suflet, își arde trăirile în focul din trup. Rupe din sine și face contur altora... Absoarbe arome de mentă sub pielea

Încă se-nfășoară timpul pe ghem cum în trup sângele clocotitor, unde silabele vibrează-n cuvinte cu înțelesuri scrise pe fața inimii în poeme de suflet înalt, curgătoare între malurile

S-a prins cu mâinile de cer, i se părea un amplu exercițiu de zbor fără aripi de înger sau pasăre, doar cu gândul desprins de trup. L-am lăsat să plece unde dorește, în mine a rămas un gol

M-am refugiat în vocea explozivă a unei femei nervoase când argumentele nu mai însemnau nimic ci doar acceptarea stării de fapt. Oamenii se plictisesc repede și renunță, nepăsarea îi călește în

s-a ascuns după trunchiul unui nuc bătrân umbra îmi face bine la respirație e arșiță și setea lovește sub limbă l-a prins moleșeala a dispărut speranța de revigorare niște nori pleșuvi se

Într-o vreme eram prins în rădăcinile materiei, îmi lăsam gândirea speculativă în spirit, în momentele de meditație adâncă desțeleneam teritorii străine. Aproape că lumea era o farsă pe care