Silviu Somesanu

Femeie a ploii și ninsorii, Nu știu de ce te-ntorci din drum Toamna când pleacă-n sud cocorii Și serile au miros de scrum. În crame dau vinurile-n fiert, Vânturile scârțâie-n uluci, Îmi ceri

capitonez toate ușile și le închid dar totuși transpiră cuvintele dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele ele trec de praguri și merg mai departe nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive

mă prind cu gândul de zbor și păsările mi se așează-n palmă ciugulesc stele din cer și-mi fură când pleacă dezamăgirile încât uit de mine tu să nu crezi că visez la libertate o am în

E vremea când oamenii caută taina la masa tăcerii, apa curge-n râul de alături prin anotimpuri cu veșnicia sub ochi fără teama de singurătate. Iar cuvintele sunt ferestre de gând când atingi

Pământul nostru nu-i va fi mormânt mai mult un praf de uitare și deșertăciune în locul unei cruci fără limbă. Pe urmă-i se vor usca bălăriile, întunericul va căpăta gust de sare și totul se

Te-ai trezit cu dragostea în trup şi nu ai mai putut să scapi, n-a fost uşor să te rupi dar nici prea greu să încapi. Pe semne ai fost o femeie cuminte cu fiorul iubirii în sufletul

la o îngemănare de ape venite din munţi cred că e un loc pentru descântec în ochiul soarelui alunecat de sub pleoape pentru că din orice se poate naşte mişcarea aşa cum se naşte credinţa-n

Nu știu ce să fac mai întâi, am prea multe lucruri care nu mă lasă liniștit, s-a trezit în mine ceva răscolitor care-și caută locul zilele îmi par golite de imboldul necesar pentru sprijin. Mă

Cu fiecare nemărginire suntem aproape bogați nu închiși în orizonturi oarbe, nemurirea prin moarte se recunoaște, orice spirală pretinde înălțime în conturul ce se gândește rotund ca roata

Nu s-a mai dus să zidească spirite înalte, a rămas în templul său interior să-și înalțe sufletul în cuvânt. Totul s-a prefăcut în smalț în literele alfabetului înflorit, de semne pe cer nu

Seninul cade peste Marea Moartă valurile, dune de nisip ca ceara, cerul deasupra un deșert de cenușă de care atârnă stele blonde, căzătoare, inimi

A secat o vână de izvor, s-a năruit înc-o fântână, am zăbovit aseară-n pridvor cu tine draga mea de mână. S-a micșorat și umbra-n păduri, azi se taie arborii semeți, rămân furtunile

Suntem două fructe galbene, coapte de miros, prin coaje pătrunde lumina în miez, este o sevă care ne îndulcește dragostea, curge subțire către izvoarele ei fermecate și ce frumoși devenim când

Numai cântecul risipit din corzile subțiri mă lasă cu gândul înserat de plăcerea nopții, pierde urmele de singurătate departe de trup, sufletul șlefuit de credință se urcă la cer. Mâinile

n-am întârziat mult închis în interior am pornit pe drumul luptei consecvente în care nu mă las niciodată învins privesc cu înverşunare sunt un gladiator în faţa morţii cu tot sufletul mai

Era nedumerit pentru orice întâlnire, o întâmpina cu teamă sub pași, timpul presează cu gânduri vii fără să fie luat în considerare. Îndrumător pe puntea periculoasă un salvat de la

Întâmplările devorate împreună ne-au făcut mai comozi unul cu altul, ne-au desprins de pereții scorojiți, să trecem umăr la umăr peste obstacole încât jumătățile noastre de teamă învață să

Nicio teamă nu se lasă dusă când constrângerile rup din tine într-o veselie impusă cu o strategie vizibilă și erodată de ceilalți îngâmfați care și ei sunt roși de teamă. Totul se întâmplă

Hainele mele de ceramică smălțuită nu pot fi pătate de ploaia portocalie aduceți somptuoasele odăjdii de ceață prin care se văd sânii strânși în găoace la pieptul frumoaselor femei venite să-și

Însera-n cuvinte rodul toamnelor grase, vinul sorbea întunericul din butoaie și căpăta limpezimea dimineților vieții, de mă-nsoțea cântecul fluid pe coridoarele inimii cu albastrul

Ea se învârte în cercuri tainice, vânează clipele cum sar peste praguri mai ceva ca apele zăgazurile de nu se mai stăpânește, mă ascute pe coasa durerii cu sufletul întors în vechile