Silviu Somesanu

Se învârte în cercul creatorilor de invidie, plutește cu nasul pe sus în propria admirație. Orgoliile și mândria păunului de sticlă locuiesc în cutele memoriei și dorm la amiază pe un pat de

N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meșter într-ale vorbelor plăcute auzului și sufletului, ori despre caii de

Acum, se lasă la poartă virusul care ucide, teama închide oamenii în casă. Prin toate mijloacele se anunță durere și moarte, nimeni nu știe dacă haosul se va sfârși sau cei care rămân vor

Cânt în corul misionar al poeziei și nu mă ascund în cuvinte, rămân deasupra orașului de umbre, nu se vede nimeni pe străzi, nu se știe de ce oamenii dorm și e liniște. Din casa mea chiriașii

Să mă nasc pe întuneric și-n el să-mi dobândesc lumina, semne cu mâna să fac la stelele nopții și ele să-mi cadă în palme. Sub tălpile luminii țara să-mi așezi și-n ea să găsesc

s-a rostogolit ca un bolovan cu multe colțuri și-a rupt câteva din ele când s-a oprit era prea târziu și a început să gândească și-a recăpătat echilibrul și a reluat drumul acum o ține drept

Ce simt mai aproape de mine, țara cu pământul ce mustește comori, ce simt mai aproape de ea, trădătorii cu ochiul ascuns în piele. Ce am cel mai de preț de spus, cuvintele prin gura ei de

la prima sminteală am îmblânzit o femeie în parc era vama ochilor ei vinovați de a mă fi privit ca pe o făptură indescifrabilă la cafenea părea dezbrăcată de cuvinte căzută în poemul meu cu

Printre degete se scurge viața cu o nepăsare bolnavă, trezirea la realitatea crudă întotdeauna prea târzie, ne aduce cu picioarele pe pământ și totul se-ntâmplă ca într-o poveste prea

Cu noaptea învinsă de dragoste, cu ochii mari, spălați de roua dimineții sclipitoare, învăluiai ispita ce dominantă mă stăpânea. Cu atitudini voluptoase ne-am despărțit de ea de înflorea

Ne descotorosim de obiceiurile proaste, punem pansament pe rană, misterul se destăinuie. O pisică îți taie calea, subconștientul trezit lucrează, apare nedumerirea de ce voința nu intră-n

Avea cuvintele secate literele erau ciugulite de corbi. Nicio propoziție alcătuită cu ochiul nu spune nimic nimănui, prin oase și prin anotimpuri trece hulit pe urme austrul sărac și negru-n

Dumnezeu a poruncit, să te închizi în cochilia universului și să rabzi de foamea sferelor înalte la masa tăcerii unde sosesc oaspeții ideii, să se hrănească cu însemnele lăsate lumii dăltuite-n

Ochii văd multe și nu spun, îngroapă-n adâncul memoriei imagini compromițătoare, ele se recompun fidel, apar mereu pe retină. Inima nu le acceptă surâde vinovată, nu trădează.

Noaptea este o femeie rușinoasă, se ascunde după perdea și citește o poezie de dragoste. Luna încearcă pe la ferestre să-și strecoare razele reci, dar femeia trage și draperia. Odaia

Două silabe egale cu sufletul ei într-n cuvânt care încape-n inima-i iubitoare și-o față luminoasă cu zâmbetu-i cald ori o lacrimă ascunsă la fiecare întâlnire au lăsat în mine o cascadă de

Surăsul e o stare pe care mulți vor s-o aibă, te știu și nu-i nicio mirare cum ți se plimbă lumina pe față. E o întrebare pe care nu o pui din obișnuință, o lungă meditație fără efefort, am

Fără aripi vântul nu se mai oprește, rupe, adaugă nervi proaspeți furtunii scoasă din fire. Biciuiește cu foc norii grei, lasă urme adânci pe unde trece. Fără apărare oamenii nu se

sunt mai nevinovat decât naivii din fire atât de aproape-i moartea și nu mi-e teamă mi-au rămas mâinile strâmbe de copac printre degete aer vâscos și cuvântul fuga de lume îmi așază piedici sub

Nu sunt îngăduitor cu cei care ne fură, nu mă las târât în compromisuri, sunt cel care vă declară iubirea și nu știe să mintă. Voi conaționalii mei cinstiți sunteți vigoarea acestui neam