Silviu Somesanu

În timp ce mama trecea îngândurată pe drumul dintre cer și fântână în fața unui car cu fân purtându-mă deasupra pe mine, în palme simțea dogoarea verii și păsări cântătoare avea pe umeri iar

De cauți în scorburile timpului, să scoți putreziciunea, ea se formează acolo. Odată scoasă, intră-n scorburile tale și n-o mai scoate nimeni.

Când vesel și fără de vârstă fluturi prin sânge respiri, urcă prin trup ramuri de mirt purtate-n cioc de zburătoarele albe și timpul se-nghesuie-n clipe. Așa cum se coc în lumină și fructe

În mine i se rostește numele, atunci Dumnezeu îi așază coastele de bărbat pentru ea și-n inimă îi pune o floare la care suspină. Eu îi zic: tu ești mai mult decât mine, mă porți în timp

Locul nu-l știu, nu se întâmplă nimic, e hain, arborii se îmbracă cu zăpadă grea, vântul subțire trece călare peste păduri, undeva mai departe, o gară veche și sumbră, în spate, o bodegă în

Noaptea tăcerii însingurate întunericul nu-l iubea și mai străină decât umbra prin lume trecea. Noaptea iubirii vinovate dragostea și-o împărtășea și mai visătoare decât gândul prin teamă

Voi trezi cu al cerului meu clopot satul cu țăranii obosiți din somn, vor auzi cum cade ploaia-n ropot și pruncii îmbracă mantie de domn. Nu se grăbesc, deși însuflețirea c-o trudnică

S-a împământenit și cu trupul prea mult iubea când s-a detașat de el s-a dăruit altora. Într-un târziu cu sufletul măcinat de neliniști s-a retras în cochilia hărăzită și a lăsat un nume,

Cuvintele dor răstignite pe trup, semnifcația lor plânge-n durere divină alunecă printre degete pe cruce curge odată cu sângele pe lângă piroane. Arde lacrima umilinței noastre, se

Sunt schimbător ca vântul, de la dulcea adiere la vuietul năprasnic, ploaie măruntă ori vijelie sunt; peste deal, peste câmpie, peste inima cu nervuri în frunză de tei. Chiar soarele

Învelite-n aurul speranței promisiunile făcute în mod repetat pentru cei mulți sunt flăcări mici care trebuie să ardă fără fum. Numai atunci încrederea își pune capul jos și se naște

Nu merge pe drumuri bătătorite, când ajunge nu se-ntoarce înapoi, se grăbește până la prima răscruce. Ajuns, o ia într-una din părți și-și vede mai departe de drum, îl bătătorește

Sat de vise! Astăzi plec Prin lume să-ți fiu hoinar Înc-odat-aș vrea să trec, Să mai dorm într-un hambar. În fân copt mirositor Ploaia nopții să-mi aline Somnul plin de drag și dor În

Cu o moarte simulată într-o farsă penibilă, după aceea cu multă tragere de inimă se-ncinge o pomană pe cinste de carne-n post amețită-n băutură. Și așa cade norocul în groapă, mai trece un

Mamă pune-mi în gânduri bucuria, credința în trăirea simplă, îndepărtează de mine răul și așa cum faci pâinea, fă-mă bun, dă-i sufletului meu ce-i pentru suflet! Lasă-mi în trup semnul tău

Nu mă surprinde cum gura ta modelează cuvintele, aproape fiecare cuvânt are vocalele sunătoare puse să cânte din interor. Serile mă fac să cred că universul începe cu un crepuscul odată cu

Printre ruine odihnește timpul trecut fără să știe de ce, prin zile și nopți de amintiri al celor întemnițați în ziduri și duh trece un iz de recunoaștere atins de nostalgie, lumina cade