Silviu Somesanu

cuvântul urcă-n leagănul luminii cântecul să-mi crească prin trup cu vibrații transparente de suflet pe curbele sunetelor. dincolo de anii în care nu încap cu nicio aripă de pasăre m-așteaptă

Tu, ce te naști din lumi dăruite în spate stă cineva de veghe, poți să te înalți cât e de înălțat înțelegând minunea alcătuirii, porti ca stăpânul ochi dar văd prea puțin și încerci să-i faci

Nemultumit de propriile izbânzi de teama să nu mă întreacă ceilalți mi-am zidit în memorie convingerile una peste alta cu liant, dar și zidurile uneori se dărâmă. Doar urmele cetăților

Cu binefacerile care ne ocolesc nu reușim să intrăm în contact și crezi că nu-i nicio pagubă, mai mult, le dăm uitării și mergem înainte fără să ne mai amintim de lipsuri. Vor apune treptat

N-a fost niciodadată mai demn ca în fața plutonului de execuție rugându-se pentru țară, să scape de trădători. Și-a pus în valoare crezul și onoarea, cei care-au privit au rămas cu amprenta

Schituri în munții ce țin deschis cerul. Evlavia cu ochii plecați în pământ, alba lumină îndepărtând întunericul cu inima plină de dragoste febrilă și cuvintele ce-și fac loc în

Întrebarea pusă de cineva la întâmplare îmi taie emoția și se agață de răspuns. Amândoi trăim într-o cochilie în care se aude vuietul mării îndepărtate sunet de pian în camera vecină. Degetale

Copilăria nu se culcă niciodată adorme pe caldarâm cu gândul la ziua de mâine. Anotimpurile au aceeași față scăldată-n bucurie. În ochi purtam minuni care se întâmplau a doua zi, jocuri cu

Înghițitorul de săbii a murit, și-a înghițit limba, toți ceilalți nu înțeleg. Un clown zâmbește cu durere, leii sar prin cercuri de foc, elefanții îngenunchează cuminți, copiii râd și se

Fiecare nume e un urcuș, mama îl pune în pomelnic lângă pâine și vin, îl duce la biserică. Dumnezeu îl citește și memorează, îl caută pentru iertare. Ce mai rămân din păcatele vieții le trece

Atunci nopțile vor fi albe aurorele se vor vărsa pe râuri una spre alta, lumină din izvoare pământul. Culori de curcubeu vor înfășura după umeri, cerul, nu se va simți mirosul de

Noaptea-i o inimă neagră de supărare în care întunericul se topește în sânge și fuge cănd vine dimineața pe cai de lumină nărăvași cu soarele-n șa.

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate nici nu am ce face cu ea, e și democrația destinată numai celor avuți, un fel de clamare continuă care nu e de niciun folos celor mulți. Nici nu știu ce

Stăteam pe carapacea unei zile de vineri ca pe acoperișul lumii mișcător înghițind în sec tot aerul rarefiat al unui munte suprem îngropat în zăpezi și nori albi pentru totdeauna ca un

Sunt atât de singur că te pierzi în singurătatea mea fără haine și cu sufletul gol. Numai după ce ne cunoaștem bine și degetele tale simt carnea moale mă învelești cu trupul tău

Mâinile dau contur trupului tău, pieptul vibrează din interior tandrețe în unghiuri de lumină, răscolesc bucuria ascunsă-n inimă. Se năpustește printre nori ploaia care împrospătează

Pe când trecea sfios prin nerăbdare înălța într-un cânt în cor de îngeri, mărețul îndem de alăturare să-ndepărtezi durerea ce o sângeri. De dimineață să te rogi fără de

Plimbă foamea pe jos în buzunarul sărac, cu golul din stomac urcat în gură strivește răbdarea, are privirea suliță gata să înhațe vânatul. Urăște toată suflarea care-i traversează