Poezie

Singurătatea

1 min lectură·9 ianuarie 2016

Mediu

Sunt atât de singur

că te pierzi în singurătatea mea

fără haine și cu sufletul gol.

Numai după ce ne cunoaștem bine

și degetele tale simt carnea moale

mă învelești cu trupul tău cald.

Învins de cuprinderea mea în tine

trecem împreună prin porțile raiului

dincolo urmează râuri de lapte și miere.

Lupta cu tine e ca o zi călduroasă,

îți ard călcâiele și chiar tălpile

pe lungul drum supus ascezei.

Nu știu dacă mergem înainte ori ne întoarcem,

singurătatea nu se mai simte.

Ceva se schimbă-n fiecare fără să știm.

Cu mâinile fac semne dar nimic,

numai tu te ridici deasupra

și palmele mele te prind și te scapă.

Când mă agit, tu stai liniștită,

mușc din carne ca dintr-un măr

din care dragostea-ți mustește.

Dacă urc treptele, mă îndepărtez,

nu, îți rămân alături.

Dacă mă frământ în singurătatea ta

arzi ca flacăra, se va topi gheața.

Te las să ieși din ea călare,

caii nopții nu au șa

și aleargă biciuiți.

Ochii mei și ai tăi sunt totuna,

pleoapele îi acoperă.

Oricum sigur vedem mai bine

ce se-ntâmplă-n interior.

001.587

Silviu Somesanu. “Singurătatea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/silviu-somesanu/poezie/14086246/singuratatea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.