Silviu Somesanu

Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă, sunt țipătul care prevestește furtuna, cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor, parașuta care nu se deschide și la urma urmei sunt umbrela de

noaptea se rupe de oameni dar toţi o ştiu cu faţa cernită şi pete de înuneric pe tot corpul pe care nu poţi pune mâna orice mişcare uşoară trezeşte teamă îngerii călătoresc prin aerul

Trupul este tot mai subțire și temător ca o pasăre. Se împuținează, se strânge, pleacă odată cu zilele, în timp ce umbra rămasă nu-l recunoaște. Nici nu pot împrumuta altul, să-l întorc în

Îl va absorbi maiul în flori ca pe o iasomie îndrăgostită de alb, sufletul i se va înălța din insomnii de lumină plăpânde ca mătasea pe arome, acoperind grația cu palmele. Felul tăcut de

Femeile uită iubirile rămase frunze-n vânt, caută primăveri cu înfloriri în sânge, se grăbesc să fructifice, au diminețile prea devreme înmugurite și strâng la piept dorințe cumpănite. Nu

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului de teama greșelii devenită păcat ce-mi scormone sufletul cu sulițe de sticlă, de somnul mi-l face coșmar și mă trezesc speriat. Cum altfel se poate

Tu ești mai fragedă-n esențe poetice, cuvintele se rostesc platinate de iubire în vindecări atinse cu mâna, crește pe interior tulpina desăvârșirii. Lumina risipește umbra răcoroasă pe

Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi ori trupu’-i mai ușor decât aerul, e absorbit de magnetismul divin și durerea rămâne acasă semn de pământ? Un teribil pas îmi calcă pe inima

Nu mai încap în burduful de câine, am fost mușcat de alte întâmplări și am cicatrice sub cearcănul de sub ochiul negru. Carnea rănită acum amenință-n memorie asemenea ninsorii în sânge, îmi dă

Toamna se scutură-n trupul tău cu rod, dorințele împlinite freamătă pe un pat de frunze uscate, ploile se pornesc dinspre păduri, norii alunecă obosiți între deal și vale. Păsările se strâng la

Eram trimisul dintâi înnobilat de cuvânt ca într-o scriere pictată unde vocalele cântă psalmi de teama sălbatică a vedeniilor prezente prin preajmă. Memoria începe să-și umplă golul cu nume

număr punctele întâmplător m-ai atins am simțit cum mă străbat liniile doream să șlefuiesc oval timpul orele terminau noaptea dimineața era cu ochii de ceară am strâns toate ideile și

În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi Străjuit de ziduri groase cum ţărmu’-nalt o mare De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi, Si se strâng de pe margini rotund în piaţa

N-am să te iubesc când plâng arinii În serile cu macii somnoroși, Prin zile când lacrimi varsă crinii Și ochii înoată-n verde, frumoși. Am să te iubesc mai pe-ndelete

Te uită pe geam și vezi dacă ninge, Deschide fereastra și adu-mi un fulg La noapte când lampa s-o stinge, Tot ce se-ntâmplă n-o să divulg. Așează suflarea caldă sub tâmplă Până risipit

M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni să devin un credul convins dar nu mi-ai spus că o să uiți, într-o zi pe cînd m-am trezit la realitate și acum nu mai sufăr, sunt un cutezător în

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect și să nu ne doară capul, să întoarcem pe dos cuvintele până înțelegem tot ce spun printre rânduri ca niște cititori în stele. Nu putem face

Mă laşi să te îmbrăţişez cum sărută lumina strugurii din viile toamnei. Bucuria trăirilor mele îţi lasă urmele pe buze şi trupul tău asemeni trestiei din lac primeşte cu suspiciune

Într-o stare decăzută în ochii oamenilor se stă la coadă din instict, aici poți afla tot ce se întîmplă-n oraș cum trece moartea ori dragostea pe străzi și nimeni nu vorbește cu voce