Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt țipătul care prevestește furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
parașuta care nu se deschide
și la urma urmei sunt umbrela de
noaptea se rupe de oameni
dar toţi o ştiu cu faţa cernită
şi pete de înuneric pe tot corpul
pe care nu poţi pune mâna
orice mişcare uşoară trezeşte teamă
îngerii călătoresc prin aerul
Trupul este tot mai subțire
și temător ca o pasăre.
Se împuținează, se strânge,
pleacă odată cu zilele,
în timp ce umbra rămasă
nu-l recunoaște.
Nici nu pot împrumuta altul,
să-l întorc în
Îl va absorbi maiul în flori
ca pe o iasomie
îndrăgostită de alb,
sufletul i se va înălța din insomnii de lumină
plăpânde ca mătasea pe arome,
acoperind grația cu palmele.
Felul tăcut de
Femeile uită iubirile rămase frunze-n vânt,
caută primăveri cu înfloriri în sânge,
se grăbesc să fructifice,
au diminețile prea devreme înmugurite
și strâng la piept dorințe cumpănite.
Nu
Nimic mai milostiv decât lauda Domnului
de teama greșelii devenită păcat
ce-mi scormone sufletul
cu sulițe de sticlă,
de somnul mi-l face coșmar
și mă trezesc speriat.
Cum altfel se poate
Tu ești mai fragedă-n esențe poetice,
cuvintele se rostesc platinate de iubire
în vindecări atinse cu mâna,
crește pe interior tulpina desăvârșirii.
Lumina risipește umbra răcoroasă
pe
Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi
ori trupu’-i mai ușor decât aerul,
e absorbit de magnetismul divin
și durerea rămâne acasă
semn de pământ?
Un teribil pas îmi calcă pe inima
am fluierat
într-un loc nepermis
spun unii
paianjenii au țesut pânza
în jurul poveștii
aerul se învârte-n cerc
între adevăr și minciună
au loc
îmbrățișari de îmbărbătare
și compătimiri
Nu mai încap în burduful de câine,
am fost mușcat de alte întâmplări
și am cicatrice sub cearcănul de sub ochiul negru.
Carnea rănită acum amenință-n memorie
asemenea ninsorii în sânge,
îmi dă
Toamna se scutură-n trupul tău cu rod,
dorințele împlinite freamătă pe un pat de frunze uscate,
ploile se pornesc dinspre păduri,
norii alunecă obosiți între deal și vale.
Păsările se strâng la
Eram trimisul dintâi înnobilat de cuvânt
ca într-o scriere pictată
unde vocalele cântă psalmi
de teama sălbatică a vedeniilor
prezente prin preajmă.
Memoria începe să-și umplă golul
cu nume
Risipa unui timp trecut
îmi urcă-n carne suferința,
lipsește din mine pierderea
rămasă la vămi.
Am în față treptele reci,
instrucțiunile tale,
pe care inima le consideră nefirești
și totuși
număr punctele
întâmplător m-ai atins
am simțit cum mă străbat liniile
doream să șlefuiesc oval timpul
orele terminau noaptea
dimineața era cu ochii de ceară
am strâns toate ideile și
În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi
Străjuit de ziduri groase cum ţărmu’-nalt o mare
De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi,
Si se strâng de pe margini rotund în piaţa
N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.
Am să te iubesc mai pe-ndelete
îți cântăresc întregul tău cuvânt
cu ochii, ca pe o mămăligă
și-mi vine o idee, să te mint
ca un oltean cu marfa, când o strigă.
gologanii mi s-au dus demult
oricum îi beau până-mi pierd
Te uită pe geam și vezi dacă ninge,
Deschide fereastra și adu-mi un fulg
La noapte când lampa s-o stinge,
Tot ce se-ntâmplă n-o să divulg.
Așează suflarea caldă sub tâmplă
Până risipit
Acum, când m-am întors acasă
din înstrăinări frustrate de copilărie
am venit chemat de zeul pământului.
Aici îmi recompun sufletul
cu ferestre deschise spre lumină,
după atătea drumuri, vine
M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni
să devin un credul convins
dar nu mi-ai spus că o să uiți,
într-o zi pe cînd m-am trezit la realitate
și acum nu mai sufăr,
sunt un cutezător în
Mereu îmi dispare câte ceva în timp
rămân tot mai singur printre oameni
aici totul zboară, clipele se grăbesc
spre un ținut al tăcerii,
drumurile duc spre întuneric
pe un câmp năpădit de plante
Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.
Nu putem face
Mă laşi să te îmbrăţişez
cum sărută lumina strugurii
din viile toamnei.
Bucuria trăirilor mele
îţi lasă urmele pe buze
şi trupul tău asemeni trestiei din lac
primeşte cu suspiciune
Într-o stare decăzută în ochii oamenilor
se stă la coadă din instict,
aici poți afla tot ce se întîmplă-n oraș
cum trece moartea ori dragostea pe străzi
și nimeni nu vorbește cu voce