Silviu Somesanu

Voi m-ați redat mie însumi din tăcere și umbre, când trupul meu nu știa că mai există lumină. Apă vie în sete mi-ați pus când gura se adâncea în ea și uscată era. Rupând cu teamă

Sunt femeia care se teme de femei, nu mă bazez pe promisiunile lor, mai bine nu le respir aerul contagios cât o lungime de prietenie. Ochii după ce ni se întâlnesc rămân cu cearcăne ce lasă

Te-ai hrănit cu dragostea mea pe săturate apoi ai făcut o pauză lungă şi n-am ştiut ce să cred, sunt trist ca o pasăre fără aripi. Am semne în care nu mai cred orbeşte şi nu mai ofer

Când sunt păcălit mă simt atins în ceea ce nu se vede, în rest totu-i normal, nu lovesc în cei ce sunt altfel. Nu întrec măsura, nimic nu mă face să dau din mine ura ce m-a bântuit

Cu o liniște bântuită de teamă prefer stresul oamenilor gălăgioși, bizari, să mă arunc în conversații facile despre schimbările politice fără efect în traiul nostru zilnic când totul pare o

Sunt atât de avar și flămând, nu cheltuiesc nicio clipă fără dragoste. Furtul permis de femeile măritate uneori din răzbunare, caută plăcerea dusă la culme și cine știe câți bărbați trebuie

Urmăresc orizontul până dincolo de moarte, îi șterg geamurile la ferestre. Mă întorc pe drumul soarelui la obârșia izvoarelor, caut oamenii locului. Mă sfătuiesc și-mi arată în ceea ce

După ce se coc cireșele verii cosesc iarba, respir mirosul fânului copt nu mă tem de somn nici de sărutul tău pe gât, o pată roșie ce-mi rămâne pe inimă. Nu știu să număr câte bucurii se

Lumea e plină de lucruri bizare, am adormit cu gândurile rupte de memorie și pe care le căutam treceau pe lângă mine. În avalanșa de vise fumega subconștientul, dimineața, uitarea și-a făcut

risipă de bucurie sub ochii morții nu te preface există șansa împlinirii între noi stau posibilități palpabile le protejăm tăcerea eu nu știu în iubire să tot aștept tu nu știi să te

Nu un fapt este o poezie ci revelaţia lui în cuvinte ce urcă prin simţirea noastră până ne închide în cercul luminii şi ne face să gândim frumos. O femeie este şi devine o muză care este mai

De sub pașii picioarelor robuste rămân urme care nu se șterg imediat, nu-mi place să le las la vedere, ci mai degrabă merg pe urmele altora. Sunt supărat pe femeile care se joacă cu sufletul,

Frunzele au prins aripi pe ramurile pomilor înfloriți, lumina dimineții risipește bucuria dumnezeu așteaptă pacea și cântecul, să stăpânească lumea. Moartea nu este o formă de teamă duce în

Suferința pierderii celor dragi rămâne o rană permanentă în suflet, o rupere în bucăți a iubirii. Dincolo de lacrimi care ard inima rămâne ruga smerită care se înalță cu puterea arborelui

Arcuri cu bolți pictate de îngeri într-un zăcământ de iubire în timp ce ochii caută o fantă prin care universul se scurge-n sine prin cercuri cu o gravitație ciudată. Se ridică apele-n

Sub tălpi drumurile își ard nisipul, trece peste primejdii nesăbuința cusută pe fața pietrelor. Aerul se comprimă sub propria greutate cu un luciu metalic de apă. Oamenii se răsfrâng în el și

Tăcerea aceasta care locuiește în mine este un flaut fermecat, cineva trebuie să știe să cânte în el pentru ca sunetele să se îndumnezeiască ascultându-le. În tăcere n-am găsit decât

Am o întrebare mereu nepusă: de ce nimeni nu m-a iertat pentru ce n-am făcut și nici nu m-a lăudat pentru reușită? M-am descurcat singur peste tot printre străini, unii au fost apropiați și

Noaptea în marea ei tergiversare n-a reușit să negocieze migrarea lunii către altă planetă cum ar fi vrut luceafărul. Întunericul ei a devenit malițios și s-a șters pe frunte cu câteva

am închis în mine toate întrebările n-am avut răspunsuri după care să pun virgule am avut doar suspiciuni şi frustrări ce nu mă încântă cu destule umbre tăiate în bucăţi îmi dojenesc