silviu dachin

astăzi nu mai voiesc nimic de-asta stau aici și scriu de-asta nu plec nicăieri lângă biroul meu un alt birou lângă el un altul și tot așa deși nu foarte apropiate fiecare ocupat de cineva care

Ne e viata un infinit primit candva in dar, Chiot prelung De mereu si pretutindeni renastere, Aripa sfasiata de dorul zilelor In care ni se odihnea pe frunti Tot albastrul

cred ca in curand o sa adoarma si atunci voi trece razand nepasator, ea, cea cu galbene decoratii stranse in acte fara rost, ea cea care m-a inselat fara rusine, pe mine, cel care m-am nascut

iarna pe suliță caută sinusul de teamă fruntea mi-a dispărut deschid fereastra încerc cu linuxul când deodată am priceput aseară pe stradă fir-ar să fie cânta un nene o

lacrimile nu imi mai spun nimic, pentru ca singura tinta pe care o mai am e prea sus si privirea mea s-a departat de ochiul mecanic deschis pentru a se lipi de sufletul destinului eu.

numărul ploilor mereu împlinindu-se pe umerii tăi în numărul clipelor înțelept răsucite spre tâmplă numărul toamnelor cenușiu coborând înspre inimă peste locul de taină al numărului doi

dacă ar arde pământul cu tot ce e viu aș întreba rezemat cu spatele de tocul ușii unde-a fost asta mi-ai răspunde la noi pentru o secundă am deveni gravi după care probabil m-ai ruga să

eram atât de ciclop atât de ciclop cu o strălucire absurdă aproape albă prin fața ferestrei mele trecea zilnic viața deschide-ți ochii deschide-ți ochii

Te-am așezat cuminte peste tâmple În chip de înserare sub pleoapele în lacrimi, Ca nu cumva în jocul scornind viclene patimi Vreun uitat de tine să se-ntâmple, Și fără de scăpare să ardă în

tu aveai un fel de inima sfarsita de prea inalta mea soioasa eruditie in materie de despartiri, usile mele false larg deschise mascand adevaratul geam de nepatruns, rafturi cu coperti

Nu știu să fii trecut pe-acolo vreodată, Într-un tablou de Lună al tău Cad niște cioburi aducând lumină verde Culeasă cu grijă din acele de pin, Și mai ajung pe acasă așa de rar De parcă

eu zic, dacă ne-am naște de la capăt, redând luminii exercițiu căderii în inocența albă a pieii tuturor, s-ar da de-a dura singur intraspațiul spitalelor, orașelor, ogașelor, în pura căutare a

ne-am apropiat fara teama, tu cu fata si gheara de leu imblanzit, eu cu ghitara neagra rupta in doua fiecare parte trei corzi. am inceput sa cant si sa plang (asa cum am vazut prin filmele

I-au spus Vezică. Accentul, bată-l vina! Vezi că te caută nu’ș cine, vezi că vin diseară pân’ la tine... Vezi-că-le astea la un loc i-au adus porecla. Și cu ea a rămas. Numele lui e

sunt mâna dreaptă care nu și-a întâlnit niciodată umărul între paharul rece și ceașca fierbinte degetele șterg ușor tăblia mesei sfărâmă un miez de pâine inexistent dimineața pornește ca o

când se adună prea multe nu mai poți duce degetele spre buze să iei cuvinte așa cum ai lua cojile semințelor și să le împarți frățește la toți muritorii de ocazie dar nici să înghiți întâmplări

au inceput inca din zorii zilei fara vreun motiv anume, fara vreo intentie anume sa ma bombardeze cu stari contrarii si daca s-ar opri aici toate intamplarile mele cu ei... maine plec sa racesc

oamenii intra pe aici, oamenii intra intr-una, pasnic calcand pe furnici ca sa aduca furtuna. oamenii intra razand in catedrala mareata, jur imprejur se intind nori absoluti de

suntem triști dar nu contează într-un pat din carne vie doarme viața și visează cât de bine-o să ne fie împreună laolaltă toți pe lumea cealalaltă

neliniște pasărea bolnavă la ora trei își scoate ochii și țipă la ei să curețe șasele de pe carnea și oasele spălate cu un ștergar pe urmă tace de-acum în zadar stau rezemate de

am trântit fereastra de peretele blocului de peretele blocului de peretele blocului până când fereastra s-a întors la locul ei pe partea cealaltă decupând peretele s-a făcut dintr-odată

Omul, devenit “de succes”, care și-a vândut la un preț oarecare visele copilăriei, nu e decât un atlet în plină viteză care privește tot timpul înapoi. Adevărul tinde să devină un fel de

știu că mă privești de dincolo de ochi cu veșnica nesiguranță mereu crescândă la venirea mea și oprindu-se întotdeauna la semnul tău în formă de cuib sau poate de inimă aducându-ne

De ce te iubesc eu pe tine?! Mă aplec întru suflet să caut răspuns Între surâsul tău și starea lui de bine, În suflet însă totul e ascuns, E ferecat în mii de necuvinte, E dincolo de orice da