silviu dachin

dragostea fără geneză e moartă așa cum vorbele fără val înaintând pe țărmul unei europe fără contur nu ar mângâia nici o talpă și apoi ce ar folosi luminii să încălzească toată

Să spargem versurile cu pieptul corăbiilor, Să pășim prin cadrul busolei cu degetul gol, Nu contează coralii îndesați în nămol, Așa cum nu contează numărul vrăbiilor Înfășurate în cirip și

noaptea e o frânghie care urlă în căutarea mea uneori mă las legat de dragul liniștii cobor în mine nu s-au stins niciodată toate luminile odată am nimerit în timpul unei

strang pumnii, unghii in carne adanc infipte, intuneric; nu mai am palme, mai am pleoape degeaba pleoape ranjet de negru. indes pumnii in ochi pana cand retina bea o imensitate de durere si

se caută îngeri chiar dacă ei nu au nevoie să fie găsiți nu vorbesc despre îngerii aceia rotunzi aplicați unor tablouri sociale reușite de data asta îngerii căutați sunt doar cei care au

sufletul ca un glob pământesc rotindu-se lin între palmele umede altfel închipuind tăcerea sicriului decât aceea din care oamenii vin atât de ușoară apoi respirația ca o golire de nașterea

a patru acvariul ăsta rudimentar în care îmi oblig toții peștii să danseze unii refuză da’ nu-i nimic vin alții asemenea lor dărâmă poarta ca să îi aleg mi se dăruiesc gratis ei bine

acum câteva minute au zburat spre est trei păsări se întorc două zborul lor nu este nici mai lent nici mai alert asta înseamnă că nu s-a întâmplat nimic rău ori la păsări răul înseamnă

Ni se întâmplă într-una să trăim dimineți, Atunci simțim cel mai bine Construcția timpului în secunde, A sufletului în dorințe sensibil legate, Nimic mai simplu parcă Decât mâna îndoită sub

Tu de mâine te duci la servici Cu un autocar la ora șapte Parcă te văd plecând cu pașii mici La ora aia când afară-i noapte Te vei uita la ceas din când în când Iar dacă e mă vei suna

hai să mai săpăm prin viață retezând istorioare cât e încă dimineață și mai este mintea-n floare cât mai ține lumea pasul cu planetele-i surori până nu se-oprește ceasul adunând desiș de

Plouă. Strada de sub cer e însă uscată, Ud e doar sufletul meu. Ploaia asta, Doamne, Ploaia Ta… Câți porumbei privesc liniștiți Picăturile căzând peste aripile mele, Și știu, știu că ei vor

înger nu bolnav nu flămând nu singur înger obișnuit cu două aripi și zece degete tu care ai prins în cleme de-a lungul orizontului rufele acelea nevăzute cămașa ei albă cămașa ei roșie

stăm fiecare la locul lui departe seara numărăm cuvinte extragem literele câștigătoare iar a ieșit un x oftezi deși e clar asta va ieși mereu nu-i nimic îl poți așeza în dreptul timpului acolo e

Nu voi uita niciodată Înserarea din ochii tăi Scăldați în smaralde, Parcul oamenilor plictisiți, Gustul de pelin care se ridică din măruntaiele mele fierbinți, Ochii împinși în

oameni mici vânători de ciocolată cu fețe de copii la subțiori cât de sus ați ridicat voi orașul și verzi magazinele ierburi înalte iar tigrii patroni purtați în pas leneș pe gresia

atunci cand oamenii nu au mai stiut sa se iubeasca unii pe altii, au alcatuit codul bunelor maniere civilizate pentru ca sederea laolalta sa le fie suportabila

Nu îmi e doar roată, roata, E și drum și azi și gata, Seceră și închinare Și un greu care mă doare... N-am cerut oare prea multe? Pasămite duhurile fără teamă să asculte S-au zvonit prin

cu patima omului obosit purtând bocanci zdreliți în pietrele albite de soare, așa scriu acum pentru tine, călătoare neliniștită prin orele mele de noapte dând și primind târcoale, spre

Vreo două sfinte gânduri, Vreo câteva povețe, Și-apoi șirag de vise Cu aripi mari, deschise, Veni-vor să învețe Prefacerea în rânduri.

în dansul ultimelor note voi pune prețul așteptării tale. nu se va rosti nimic atunci, într-o coregrafie rebelă doi porumbei fără aripi vor executa infinitul. ascunsă peste tot în jurul

când mi se face rău dau drumul frânghiei și cad inconștient în sufletul neveste-mi unde-i cald și bine se face târziu ea mă învăluie cu privirea până mă găsește acceptabil după care îmi spune

citeste-mi treapta pe care calcand umerii dezgoliti isi lasa chip dupa chip icoana niciodata facatoare de alte minuni decat adormirea mea intru fericirea si zambetul tau. iti mai aduci

Somnul din care se nasc dimineața zâmbetele Nu e decât plimbarea-Þi prin sufletu-mi târziu, Parte din rostul harului ce-aduce sâmbetele Și-aș vrea să spun mai multe, dar nu știu. Of, aripi