silviu dachin

nu cred că era (ne)voie să întoarcem iubirea pe dos în numele nu știu cărei false științe iată-ne mândri scuturând ca pe o pereche de nădragi cu buzunarele doldora de nimicuri ceea ce era

cumplit de frig în cele o mie de cărți puzzle imens cu mii de idei neatent decupate nu-i nimic ți-au mai rămas ceaiul verde și lipia indiană ca o revelație palma spartă asemeni unei

omul de pe linia de tramvai a spus adevărul pentru baloanele lui de săpun folosea formula corectă a curcubeului de-asta nu i-a fost greu să-mi crească ziua pentru început la patruzeci și opt

Noi încă nu am învățat rostirea Cuvântului tăcere. Poate Vreo teamă mai mult decât simțită, Imaturitate, Dezechilibrul pasului interior... Noi când suntem aleși Pentru lipsa

am pășit printre voi ca o umbră, albe suflete între ziduri topindu-se încet. vă știu pe toți, nebuni și cuminți, știu durerea adusă în lume prin voi, Îl știu pe Hristos răstignit ca un capăt al

două lentile noaptea mea și noaptea ta dacă îngerul ar construi un microscop dacă îngerul ar construi dacă îngerul atunci nici nu s-ar mai povesti .acă .r .olosi .oaptea .ea .i .oaptea .a ca să

dar domle, nici nu se discuta asa ceva... adica eu, eu cel care...nu!, nici gand! am facut rascoale, revolutii industriale si sociale si m-am suit pe luna, si am scris literatura de sa umpli cu

dacă eu țin capătul sforii în mâna dreaptă iar cu stânga apuc scoarța celui mai apropiat copac indiferent cine e omul atârnat de sfoară prin rădăcina copacului inima lui bate până în inima

Am învățat în mersul ăsta pământesc Să spun omului în față și pe nume, Dar uite, când se-așteapt-un „te iubesc!”, O liniște amară coboară peste lume, Un rânjet se deschide peste copaci,

cel dintâi ciob atinge podeaua irisul fierbinte înghite umbra pământului ea nu trebuia să fie aici literele scrise pe nisip legate în chip de șarpe ating pe rând buzele însemnate hai să

un deal pe care soarele îl cuprinde cu brațe moi copaci încă neînviați de primăvară culorile aranjate măiestru în flori și părerea de rău că sunt un om fără aripi calcă liniștit

turnul bisericii străpunge frumos moale și albă carnea cerului prin această rană ca printr-o poartă să treacă dincolo nestingherite rugăciunile noastre

Si iata ca uneori ne prefacem Iubirea in labirint infometat de sentimente curate; Cand eu Dedal, cand eu Centaur, Aripile destul de subrede Pentru a-ti taia pofta de viziune A tututor de undeva

mai avem pedepse tată vezi acolo în punga neagră din debara da’ cred că le-a luat soră-ta pe toate eu plâng cu capul în burta spartă a soră-mii până când la ora cinci că nu e

Se facea ca pleci in Noua Guinee Si eu iti tot trimiteam sms-uri Fara sa stiu nimic despre plecarea ta; Un taxi a plecat inainte de a reusi sa imi scot Bagajele din port-bagaj, Cineva drag mie

Iata, s-au întâmplat doar câteva clipe De la ultima cereasca ninsoare Si deja mi se decojesc amintirile Intuind dinspre poli o topire nesfânta. Fulgii se chinuie sa îmi ramâna albi Ca si când

o palmă uriașă aspră și caldă îmi acoperă ceafa tremur încerc să glumesc dar mă prind repede că lumea a devenit prea îngustă genunchii și-au pierdut elasticitatea tușesc văd casa întâi o parte

Te caut printre oameni..., dar mirare! Tu, uite, te-ai urcat în Carul Mare Și mi te plimbi pe ceruri printre aștrii Făcându-mi norii simpli și albaștrii Ca niște jucării de puf și

un om coborand de pe ramuri in lungimea si fara de mila trotuarelor, liniste aramie radiind dorul padurilor pe talpile aproapelui lor de altfel atat de grabit, sunt frunza, Doamne,

îmi desfaci aripile încet zbor sau tăiere întreb zâmbind gesturile tale devin imagini dintr-un film pe care ar trebuit să îl vizionăm cândva împreună singurătatea e o pasăre fără

Nu am încercat niciodată să ating Luna Cu degetele întinse. Nu, alte gânduri mi-au sfâșiat Limpede trecerea prin iarbă. Am cunoscut cândva oameni Cu priviri adânc ațintite Spre

eu scriu si fug scriu si fug după care obosesc si mă asez zos si scriu mai departe clipesc des când îmi dau seama că si stând zos se poate scrie mă uit înapoi no că mi-am uitat pixu si

Pe aici prin oraș trec mașini Claxonând uneori câte-o groapă Răsărită ușor dintre crini Ca o pasăre grea și mioapă Sunt borduri la ieșirea din bloc Nu e iarbă și nici nu-i nevoie În

tăcerea din umbra cuvintelor tale, colindul acesta mereu și stingher, pământ împietrit peste tălpile goale aproape de locul căderii din cer, tăcerea, un fel de privire aiurea căzând peste