Silvian Costin

Mușcă din mine timpul rece și-o durere Topește ceasul amintirile fumând Convoacă rănile pătrunse la tăiere Se conformează nepăsării suspinând Curge tăcerea preligându-se cuminte Liniștea picură

De ar fi timpul construit dintr-un elastic Să-ntindem clipa fericită enigmatic Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic Ne-aruncă-n gol, nepăsător, zâmbind obraznic Ne stoarce viața, fie ea lungă

Să te iubesc pare să fie un blestem Ca o himeră a sirenelor chemare Nu reușesc să înțeleg acest infern Deși se zice că nimic nu-i la-ntâmplare Plutește gândul ars de vise fără rost Căzut în

Pășind nisipul răscolit curbează timpul Ascunsă-n valuri piere urma rătăcit Zburând sonor între tăceri șoptește vântul Promite viselor hotarul risipit Plutind incert vâslesc spre urma de

Am luat un mărțișor Să ți-l aduc degrabă Dar nu știu unde ești Să-ți spun cât mi-ești de dragă Ți-am luat și ghiocei Ghiveci cu flori și iarbă Mișcând din clopoței De tine mă întreabă Am

Și totuși te iubesc Deși curge tăcerea scuturându-se veșted Lăsând să umble norii lacomi înghițind lumina Plouă călcând ascuțit peste albastrul fraged Gândul sihastru înecându-se risipit în

În setea nopților pustii mă rătăcesc Aleargă visele plutind dezinformate Lipsind prezențele vitale-nebunesc Sunt dezertor refugiat din realitate Spre dimineață doar tăcerile vorbesc Liniștea

Mi-ai încurcat destinul Mi-ai strămutat cărarea Pierdut caut prezent Nu vine-n drum uitarea Visând lumini de stele Găsesc rodind tăcerea Destinu-i piatră grea M-aruncă-n orb durerea Pe-un nor

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni Medieval ridică săbii idioți Pornind războiul lasă-n urmă case goale N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți Minciuni sfruntate oferind mulțimii

Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață Sau explicații cu subiect lipsind prefață Cuvinte multe fără sens ajunse-n față Cele ce au ceva de spus pierind în ceață Rostim cuvintele fierbinți când

Am întrebat un soare cum e să arzi milenii Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii N-am înțeles răspunsul, s-o-ntreb atunci pe lună Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună S-a-ntors cu

Întreabă-mă ce fac, ce mă apasă Întreabă-mă de știu drumul acasă Întreabă-mă de simt ce mai e viață Întreabă-mă cât încă îmi mai pasă Întreabă-mă ce văd, ce am în față Întreabă-mă de inima

De-au să pornească ploi Oprește-le să curgă Cu soare să le stingi Un curcubeu s-ajungă Și de-au s-apară nori Împraștiei, să fugă S-aduci lumină-n zori Turnând-o peste umbră Iar de-ai s-auzi viori E

Pe-un colț de univers numit acasă Răsar din praf și apă flori de câmp Ieșind în lumea mică și curioasă Doi fluturi colorați plutesc râzând Închiși între betoane stau în casă Doi fluturi de oraș

Zboară tăcerile în stol plutind frustrate Vântul cuvintelor suflând introvertit Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate Poartă delirul sentimentului rănit Visele ard păcătuind necenzurate Umblă

Am să-ți trec prin gând uneori Căutând biată aripă frântă Pe cealalt-am legat-o cu flori Cu acelea ce cred că te-ncântă Stă pe inimă piatră și-i grea Scufundându-se-n râul de lacrimi Căutându-ți

Fără să vrei, fără să știi, te-ndrăgostești Să te iubească cel iubit sigur dorești Dar ce te faci când doar în vise curg povești Singur umblând înstrăinat nu te găsești De dor orbit te

Cândva am scuturat nisip de pe picioare S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare Valu-a spălat trecut, l-a înecat în sare Se plimbă suflet mut, stingher, în așteptare Dezbracă-te de ieri