silvia caloianu

dar cel mai mult îmi plăcea prin tunelul acela între mare și zidirile melodioase cu ferestre și alte minuni era ca un rit de trecere prin roșu aveam umerii arcuiți de mirare mi se scurgea nisipul din

există lucruri care nu se spun într-o poezie care se tac se râd se plâng se uită sau din care se face o pulbere imaginară pentru o pipă imaginară şi se trage adânc în piept se prizează în doi

hai să ne legăm la ochi cu ceva nedureros copiii sângelui nostru vor să se joace gata nu mai pot orbii își aruncă de pe ei hainele buzele noastre pacea mănăstirii putna când călugării își

bună seara bucurești peste câteva ore îmi vine trenul am în ochi niște lacrimi rebele mă enervează am o inimă de aceea cu accent moldovenesc tu cum ai crezut iată florile mele bleu frumos mirositoare

exista o pădure bleu onorată instanță el mergea fluiera pe acolo își imagina că zboară pe un cal ce mușcase din soare cred că era o melodie de vrăjit apele mă părăseau mările ați mai văzut cândva

camera mea e verde pașnică nicio plantă carnivoră somnul intră în mine ca într-un hotel cu tot cu umbră și iar un plâns dureros-dureros persistent îmi leagănă abia sesizabil pereții îl

iar în dimineața aceasta culorile mi se rotesc pe degete altfel și nimeni încă nu e un semn de biblie nici chiar discret cu lacrima galbenă a lunii și cu pasărea albastră îmi voi colora părul

mă aștepta vizavi de un mall despre care a zis că are pereții verzi mie mi-au părut galbeni aveam și argumente noroc de metrou și de haina sa fluturând à la superman și de privirea aceea a sa

era un martie blond erai tu și toată lumea părea să agonizeze o lume cosmică un bucurești plutind pe mărțișoare un bucurești cu tramvaie și avioane circulând prin inimi o amețeală de iepuri

vino să bei din vinul meu dragoste am coborât și eu de pe cruce cred că nu îmi erau bine legate mâinile și picioarele să hrănești cu mine mulțimile vino să nu te mai saturi cere convinge-te

azi m-a trezit inima sărindu-mi printre coaste ca o pisică sălbatică zdup-zdup și tu nu erai să mă liniștești se făcea că pleci definitiv în ocean omul-amfibie pe care prea mult l-au ținut

merg prin parcul catedralei merg pe diagonală ecaterina țupăie în jurul meu râde cum pot să mănânc din ambalaj cartofii așa fără să pun mâna pe ei ce igienică ești îmi râde în față ecaterina ha

am în față un pahar cu apă o cafea orientală și o dimineață ca o cămilă prin sihăstrii cerul e plin de spini vara e o leoaică lasă urme de sânge pe asfaltul transpirat am în față un pahar

al imensei libertăți tu al unei libertăți ucigătoare înțelege vorbesc limba morților și a celor nenăscuți ar trebui să nu deranjeze ar trebui să nu doară întinde brațul numără până la

te-ai trezit ce bine ce bine eu tocmai căutam o metaforă pentru inima ta într-un film de al nostru mai vechi sistem secam mă uitam cum revin culorile dintr-un hazard cum se fac din sensuri

dragostea mea tu întotdeauna ai motive să fugi de mine am fost și oarbă și trufașă am fost și prea iubitoare ție niciodată nu ți-a plăcut cum sunt acum când fugi să nu te uiți înapoi peste

mai bine să nu cunoaștem anumite lucruri cum ar fi tehnologia coca cola un site rusesc spune că ar conține un fel de viermi altul știe că un fel de gândaci rumeniți la cuptor apropii de gură

bărbații sunt niște trădători zice natalia niște lași fără vertebre zice și plânge tu îți închipui anume cu prietena mea că nu a găsit altă femeie poți fuma și aici observ eu văzând cum