silvia caloianu

opriți caruselul vreau să cobor opriți muzica opriți coșmarul treziți-mă ăsta nu e filmul meu nu e rolul meu eu nu dresez vipere să plece spectatorii ajunge niște mâini delirând niște

mă enervează denumirea orașului meu răscrucea la care se află casa aceea a scriitorilor noaptea clipind ca într-o baltă de noroi ieri mi-am zis dacă nu ajung la club literar dar au venit niște

am obosit să mă perind așa dintr-o îndoială în alta parcă mi-aș smulge petalele zi și noapte ghicind mă iubește nu mă iubește în toate limbile pământului mă luminez mă întunec mă chem dintr-o

îl ascultam nu mai știu ploua color din vitralii și nu eram acolo pentru mult adevăr nici pentru unul posibil nici pentru ploaia aceea savuroasă cu fulgi albi nu eram și numai părea că

ce știi tu despre trădare am întrebat bărbatul din ușă avea ochii ca frunza tutunului și buzele infernal de amare fapt pentru care prezenta mereu scuze privirea lui agitată zicea că totul e

alenkii țvetocek era o poveste din copilăria mamei și parcă nici nu prea aveam voie să mi-o doresc dar poate că o solicitam prea des caz în care intervenea tata cu vulpi cu urși cu ciobănei cu mioare

aici fiece lucru în sine are o problemă soarele coboară crispând firidele întunericului tranzitându-și ereziile seducător gesticulând în oglinzile sângelui afabil știu aventură speculativă mon

când m-am trezit purtam o brățară cu steaua lui david nici nu am reușit să îmi fac ochii mari să îți mulțumesc ce transfer o mai păstrez încă nu am aruncat-o noi doi suntem o dihotomie ca aceea

ia-mă de aici din orașul ăsta îngust cu fantome leproase gregare oriunde s-ar afla brațele tale ar începe un alt oraș până și vântul își schimbă mereu cursul total aiurea dinspre stația de

orașul ne tace într-o poezie de neon cu disperarea florăreselor spre dimineață mizând pe ultimul extaz al culorilor știi și tu dialectica verbelor impresionează radiind în stadiul de

ploua cumva absolut formidabil mi-ar fi plăcut să ies prin parc să mă plimb cu cineva concret să mergem la teatru să mă simt bine în trupul meu dar am lăsat să vină seara ca de obicei ca o

I. liniște în casă noaptea ca un păianjen își țese tenace plasele cade în ele din solidaritate cu mine și numai noi știm cum e II. noaptea asta ca un ceai verde cu bergamot

nu ninge nu plouă vântul nu mușcă nimeni nu latră dacă eu mă opresc se oprește orașul de mâine am altă casă mi-am mutat și sufletul și mintea în altă parte în diverse localuri eu știu că e

în orașul cu pisici în ferestre cu atâtea pisici și cu atâtea ferestre alintându-te alintându-mă îmi spuneai că eu sunt o excepție mă sculptai într-un material mai cu seamă rezistent la frig

leandrul cu arome albe veioza gânditoare eu nu cineva îmi respiră la ureche îi simt buzele dinții de cânepă vreau să fug doamne ce zici de o cafea pe terasa asta de inimă poate ne înțelegem o fetiță

mai pendulez între neant și patimi cu viteză neuniformă ca un scrânciob lăsat în voia vântului câteodată sar din axă exagerându-mi existența în raport cu vreo floare diurnă și ignor fara

tu încă nu ești un bătrân beckettian monologurile tale mai abundă în sensuri ochii tăi mai trădează inteligența elanul de a înainta de a te târî pe brânci înspre tine însuți nu nu tu încă nu