Serban Moescu

Arunc o privire pe cerul înalt Părută numărare de clipe Sclipesc doar bătăile inimii cald Printre norii betegi, făr de-aripe Caut să scriu în ocheade prelungi Scrisori de rămas bun în lume Nu

Tu să nu-mi spui cum te numești Ființă cu pielea de sticlă, Voi măsura cu tihnă ceea ce ești, Cu tihnă, și poate cu frică. Tu să nu-mi scrii despre cum crești Ființă cu părul în soare, Voi

Anii ce fură sunt urmele lehuze Lăsate-n trupul gornic al timpului în doi Cărări de taină amirosind pe buze Tot freamătul pădurilor adulmecate-n noi Drumari am fost și suntem răstimpului

în mâna ta ascund secundele șoapte ce stau ponosite și murmurind clipa. voalul serii peste fața ta ce tace înspre mine cu umbre. așa pășim în catedrale de îngeri, printre fireturi de lumină ce

acestor întinderi de șoapte nu am știut să le împrumut decât pasul rugăciunilor mele lovite de stânci și înalt. Tăcerea tăia orizontul cu raze Iar tu erai cu mine, în răvașul misterios și

Zâmbește-acestei zile limpezi Cu gând umil și îmbunat Privește-n jur și ai să vezi Cum aerul e mai curat Că umbra pomilor se-apleacă Aceluiași luminător Ce însăți ție îți trimite În

Mi-e tare dor de-o seară blândă să torc alean la gânduri multe să stau cu inima la pândă cu ochii răsfățați de umbre, să-ntrezăresc lumini de stele prin florile de pe cerdac să strecur degete

Apropie-te înger cu tălpile goale, și învață-mă să mă rog: stărui să pot să rostesc cuvintele care coboară în lacrimi și piatra inimii s-o țâșnesc cu sânge curat. Seara, pe vinele unei clipe,

Frumusețea-i o pădure cu un lac tăcut de seară o-mpresoară tainic vântul și o strânge și o lasă și îi cântă-n frunze strune chipul verde de mireasă unduioasă-mpreunare, dor crescut pe buze

Cuvântul era acest liber și învolburat fior de dragoste. Te-am Lipsit de ale mele gânduri doar pentru că tu, Atunci când miști faptele zilei, ești aceea care le așează, Meticulos și neștiutoare,

până acum nu am spus nimănui ce făpturi inundă bulevardul acesta de clipe. număr stropii ce sărută noaptea, ferestrele scutite de confesiuni și pașii ce duc tăcerea la braț Dumnezeu plânge

Pui pe brațul meu peceți închise Pe piept, în susul sângelui Când aplecată peste vise, te rupi cu mine gândului Cu ochii ferecați și limpezi Ascunzi lucarnelor lumini Și pașii inimii pe lespezi

Sfinților din închisori Le sărut picioarele cu buze ce rostesc adevărul. Cu buzele acestea sărut aspru, Cu ele adâncesc cuvintele ca niște piroane grele În trupuri schilodite de uitare. Cu

Poate că mâine tăcerea ta va aprinde Alexandrinele nopți ale nisipurilor Undeva, într-un pustiu de lumină. Lacrimi vor adăpa oazele gândului, Aerul va fi mai proaspăt, mai îndumnezeit; Dincolo

Te ating, și pielea ta e atât de culpabilă Pe buzele mele crește o larmă Pe umărul tău, lumina e parcă mai fragedă Știi, când te-am chemat prima oară, Pe numele tău creșteau azalee și tulburi

Am să te sărut geometric În spațiul plin de constelații Din ochii lacrimilor faguri Vom împărți tăceri pe rații Vom trece inima prin filtrul Cercetătorilor confrați În umbră vom lăsa

I. încearcă inimi, pescar cu fir de aer mintea, în rugă II. cearcă inima sufletul în laț de foc, rugă aprinsă

închipuiesc o zi de adumbrire a poftelor să scrijelesc luminii cuvântul azi muțit pe buze și umbletul de suflet, încarcerat în rugi lehuze, păcatul ispășit tiptil, pe vârfuri lungi de gene

și vai ce toamnă s-a făcut la tine, e sângele precum o larmă ruginie, ai scoborât privirea-n falduri vaste, acoperind păcatele o mie mai ieri cerșeam in umbletul de nouri, c-ai să-nfiori tăcerea

Era o zi adâncă și fără siluete, o umbră pusă tainic de strajă inimii, stoluri compacte, abstracte de clipe. Undeva, într-o cumplită senectute, doar un gând fără maică. Nu știu cum, se strecurase

...am delegat fiecare gest cu firave putințe... am de legat inima mea de a ta cu fireturi aurite să mă împlunți în pământ prăvălit peste noapte să mă îngropi în cearcăne de cai albi fornăind de

...aproape convins că vei înțelege lipsa mea, Că vei descifra înțelesul golirii spațiului – în care stau Când depănam misterul cafelei antemeridiane Și coordonatele rituale ale iubirii – Într-un

încerc parcă să mă apropi de oameni desfigurat și trist fără cuvinte, doar cu gesturi neînțelese fie lor fie mie trăiește în mine o lume pe care mi-o imaginez cu un fel de oameni care recunosc

m-ai sunat la telefonul vechi din cerdac lumina era pală și alcătuiam ipotenuze din penumbrele serii încercam unghiul drept să-l închid într-un ochi fără îndoială fără nici o tangență cu