Sârb Olimpia

Nu-l voi uita pe tata niciodată... Când eram copil, Mă purta prin oraș, uneori, de mână Și îmi povestea despre toate dealurile Din inima lui. Mă roteam după

La mare depărtare de tine însuți te afli Atunci când crezi că nu mai ai nimic de pierdut. Atunci când ți-e egal câți prieteni ai, ce angoase, Câte principii ți-au mai rămas. Nu mai

Cândva o femeie A pus În inima iubitului ei Câte puțin Din tot ce avea, Lemn de cuvânt dulce, săruturi, Mere de soare, cerul vieții. A purtat, pe rând, haine de

Fiecare zi e altceva pentru femeia aceasta. Întâmplări și nebănuite mirări - la tot pasul. Doar așteptarea ei e aceeași, liniară Și mereu tulburată De iluzii - construite ca niște vitralii

Mii de cuvinte îți compun degetele Mii de cuvinte-întâmplări Cu femei fără fețe - Doar afișe Pe pereții sfâșiați de Vânt. Cuvintele tale nu au ochi, Nu au

Tinerețea e un fruct zemos din care muști cu poftă. Cînd ești tânăr crezi că ți-e dat să stăpânești Adevărul, Orizontul, Perfecțiunea, Împlinirea Și alte asemenea ținuturi ale

În sufletul meu - un ceas neiertător, Grăbite - lucrurile toate în această lume, Timpul să nu mai existe, simt, Măcar azi, Măcar acum. Povestile iubitului mi se agață în secunde, Melcul

În oul acesta ciudat cu coajă roșie Așezat cu discreție mai în stânga, în trup, Am adunat cohorte de oameni pe care i-am iubit Și pe care nu am încetat să-i iubesc vreodată. Tot aici am

Oare ce sunt băiețeii? Dacă mă întrebi pe mine, Aș putea să îți răspund Că îmi par a fi albine! Prea sunt dulci, prea pofticioși, Prea dau mult din aripioare, Prea se lasă prinși cu totul

Dacă zăpada care va veni Va umple cu flori albe copacul meu de gânduri Lumina ca un înger în mine va sticli, Iar inima-mi va curge, albă, printre rânduri. Dacă albastrul cer mă va-nveli În

Nu știu că mama poate muri. Dacă aș ști, mi-aș pregăti din vreme uneltele plânsului și i-aș zidi privirea într-o pasăre migratoare. Cred mereu că mai este

Te iubesc. Nisipul inimii tale e purtat de vânt aiurea. Cititorule în stele! cumințește vântul pentru ca iubitul să-și poată scrie

Mă simt ca un melc dormitând în cochilia lui Mai mult decât se cuvine. Nu mai visez, somnul meu prea adânc Desfigurează lumina. Cineva, dincolo de peretele sidefat, A uitat să mă

Calc, desculță, Pe pietrele reci. Merg foarte încet, atrasă De întunericul învăluitor Din cuvintele tale. Ghicesc, în vocea ta stă la pândă O felină Croită din dorințe. Simt, Mă

Atunci când tăcerea Se strecoară în suflet El și ea Mai au atât de puține să-și spună Încât cineva ar putea crede Că

Când simt nevoia să stau de vorbă cu mine Citesc o carte. Când simt nevoia să contemplu, Îl ascult pe Dumnezeu. Când simt nevoia să vorbesc cu

Ce îmi dă insomnii? Gândul că într-o zi Nu voi mai fi țesătoare de vise. Sau îndelunga îngrijorare Că soarele mi se va naște În urmă, târziu, ca o ceață de

Cum mai pot rămâne lucrurile la fel, La locul lor, neclintite, După ce ne despărțim unii de alții În feluritele forme ale Dizgrației ? Cum mai poate trece Timpul cu liniște Prin