Sandrina-Ramona Ilie

când te vei ridica, nu uita să mă dezvelești de umbră ia-o cu tine mi-a stat prea mult peste umeri să nu mă săruți nu vreau fluturi țintuiți pe frunte stinge lumina stinge și luna te

m-am dezbrăcat de rochia albastră-cenușie în care învățasem regretele și-ți spun: la revedere \"Ieri\"! nu vreau despărțiri elegante. pur și simplu...pleacă! atât! ți-am împachetat fiecare

Într-un loc unde pentru unii ar fi pustietate, o casă. O casă albă de lemn. O terasă din podele obișnuite să scârțâie sub fiecare pas. Un balansoar scorojit de timp și ros de carii. Un cer albastru,

am alergat după timp desculță cu sufletul în palme, cu flori de mac în păr și albăstrele pe gene am vrut să-l prind ca pe un fluture în insectarul așteptărilor mele unde împlântam pumnale în

răscolesc în mine - ochii mi-s goi și orbi de căutare mi-a răsădit doar durerea în carne și încep să cresc către Cer copac de lacrimi cineva m-a îmbracat într-o rochie neagră de amintire, iar eu

o zi senină, zeci umbrite un vis împlinit, zeci frânte învăț mersul un pas înainte o viață înapoi sunt un melc care mă întrec cu șoimii și chiar cred că m-am născut să pot zbura deși bătăliile

într-o altă zi, când am deschis fereastra larg să prind în palme șoaptele dimineții, mirosea a ploaie și iarbă aș fi vrut să mă urc pe nori să te strig acolo, departe unde ești, să te aplec către

degeaba taci eu nu voi spune nimic din cele ce nu se vor spuse te voi primeni în sufletul meu cu cel mai proaspăt gând te voi îmbrăca ultima dată cu mâinile mele și te voi lăsa să pleci nu

și te iubesc cu teamă, dar te iubesc nebună nu mă gândesc o clipă la ce va fi vreodată sau doar un gând sub lună pe tâmpla mea cea albă de suflet neșoptit și te iubesc cu teamă, te strâng la

- Ia să vază bunicul cât a mai crescut puiul de om! Și puiul de om, desculț cu tălpile negre de praf, cu părul ciufulit și fața strălucitoare râdea cu gura până la urechi în timp ce se rezema

sub ploi de toamnă și geruri zâmbetul se uită prea ușor ne aninăm de ramuri crude și firave și stăm ghemuiți plângând în noi când vântul ne scutură mâinile dezlipindu-le de strângere țipăm

s-a lăsat noaptea între noi iubite e groasă de poți să o tai cu răsuflarea între necuvintele noastre au crescut buruieni înalte nu mă mai vezi, nu te mai zăresc... din când în când între