Ruxandra Magdalena Manea

Cântec cu tine, ieri Cu inima o sită spartă Am intrat în oraș Stăvilind ritmurile funebre Pe care mi le-ai intonat de pe umerii toboșarelor scriitoare În ultimii 25 de ani Am fost un prost

Noi oamenii gândim cu gura și animalele cu botul. Oamenii gândesc în timp ce deschid gura și nu mai gândesc atunci când închid gura. A gândi înseamnă a trezi la viață o voce și un sunet uitat. Gura

Dragostea poartă masca de fier a minciunii O mască ce strânge ca-n chingi privirea pe care o ascute verde dragostea nu doarme niciodată te leagă în somn cu o mie de noduri invizibile și

Soarele trimite corzi de lumină cu care leagă la ochi și la gură cuvintele noduri noduri în gât în ochi în ochiul simțit nevăzut care alunecă pe sub frunte în două măști

Mi s-a povestit că aveam doi ani jumate când ei doi s-au hotărât să mă dezlege de cordonul care –mi lega visele zilnic cu încă un nod de niște ziduri fără difuzor și care mă fluiera atârnând

Soarele e o dungă în ochi care taie. Ușa cancelariei stă pe perete. E legată de coaste cu inele de fier. Inelele scârțâie. În inelele ei strălucește stingherită tăcerea sălii profesorale, așa

Lumina îi trimite corzi piezișe și mișcătoare prin fața ochilor. Limba caută asiduu resturi de miezuri de semințe de floarea-soarelui în găurile măselelor, între buze și alveolele dinților.

O femeie udă planta agățătoare cu flori de ceară ce miros frumos, dulceag. Un amestec greu de deslușit. Ca de ceară topită transparentă în amestec cu miere de tei. Îi aranjează tacticos tulpinile

În spatele blocului, într-o grădiniță cu straturi de ceapă, morcovi și salate crețe, bătutul covoarelor pocnește regulat. Sparge aerul. Sus, la etaj, primește ecou. Loviturile în covor se întețesc

Am visat o herghelie de cai. Alerga pe un câmp verde, deși știam că e proaspăt arat în oraș, era un câmp pustiu. Din herghelie s-a desprins un cal, s-a aplecat și a păscut iarba. Un gunoi ardea

Soarele stă pe cer fără picioare. Nu are nici scaun. Stă atârnând de raze. Uneori, spre seară, cade dincolo de pământ. Undeva. Atunci poți să întinzi mâna și să apuci cerul între degete. Să-l tragi

Într-o toamnă, un orășel călătorește într-un oraș. În acea zi, și străzile și bulevardul cu tei și-au făcut cuferele și au încuiat. Cheia au pus-o în buzunarul hainei. În buzunarul hainei de la piept

Portarul stă rezemat în cot de spătarul unui scaun, în spatele unui glasvand alburiu.Își duce mâna prin părul des de parcă acolo ar fi gândri duium. Cască nestingherit vreodată de cineva sau

Pe mătușa mea o cheamă Camelia Marga se întinse pe pat. Halatul de baie îi dezvelise puțin din coapsa stângă. O coapsă cărnoasă, tânără, frumoasă. Genunchiul ei cu urme de lovituri din

Pe cine iubești mai mult, omule enigmatic, hai spune? pe tatăl tău, pe mama ta, pe sora ta, pe fratele tău? -N-am nici tată, nici mamă, nici soră, nici frate. -Pe prietenii tăi? -Vă folosiți de un

Vintrele pământului s-au despicat în urlet de sânge un alt vrej de fasole urcă la cer cerul se micșorează -cioburi de sticlă zvârlite ca un puzzle luminează noaptea.- Vrejul trece furibund

mă privesc în oglindă în fiecare dimineață azi e joi îmi dezlipesc de pe faianță chipul corespunzător zilei de azi îmi ud florile de la fereastră care stau în bocancul meu drept pe post de

fățărnicia umblă prin oraș în limuzine de bazalt cu girofar cu ranga de ai vrea să lași vreun semn te va izbi cu botu´ de asfalt nu îndrăznești decât un bună ziua linșat de un venin ce-ți dă

mă trezesc la ora 5 dimineața mă îmbrac în liniște pe întuneric îmi leg șireturile -uneori o fac pe trecerea de pietoni- alerg după autobuz calc cămăși mă pregătesc de serviciu mă duc la

prin orașul meu trece o singură linie de tramvai nimic nu mai e la fel nici tramvaiul 101 nu mai miroase a pene ude și mânjite de sânge barmanul vrea să-mi toarne în oase niște rom

și eu stăteam pe un capăt de tărâm iar tu pe celălalt și-ntre noi cuvintele noastre de la mine către tine și de la tine către mine uneori îmbrățișându-se în fuioare înalte iar eu atunci mă

ea s-a dat jos din pat și-a pus ciorapii de mătase apoi rochia neagră Audrey Hepburn perlele bleu și-a pus cafeaua în cana fumurie apoi puțin lapte zahăr nu și-a pus ba da, un cub de zahăr

în copilărie, departe, foarte departe credeam că oamenii mari de treizeci și 5 de ani sunt bătrâni pentru că au deja părul alb, riduri pe gât și pe chip și că sunt o idee nebuni și totuși doream