Poezii

Cântec cu tine, ieri Cu inima o sită spartă Am intrat în oraș Stăvilind ritmurile funebre Pe care mi le-ai intonat de pe umerii toboșarelor scriitoare În ultimii 25 de ani Am fost un prost

Dragostea poartă masca de fier a minciunii O mască ce strânge ca-n chingi privirea pe care o ascute verde dragostea nu doarme niciodată te leagă în somn cu o mie de noduri invizibile și

Soarele trimite corzi de lumină cu care leagă la ochi și la gură cuvintele noduri noduri în gât în ochi în ochiul simțit nevăzut care alunecă pe sub frunte în două măști

Mi s-a povestit că aveam doi ani jumate când ei doi s-au hotărât să mă dezlege de cordonul care –mi lega visele zilnic cu încă un nod de niște ziduri fără difuzor și care mă fluiera atârnând

Pe cine iubești mai mult, omule enigmatic, hai spune? pe tatăl tău, pe mama ta, pe sora ta, pe fratele tău? -N-am nici tată, nici mamă, nici soră, nici frate. -Pe prietenii tăi? -Vă folosiți de un

Vintrele pământului s-au despicat în urlet de sânge un alt vrej de fasole urcă la cer cerul se micșorează -cioburi de sticlă zvârlite ca un puzzle luminează noaptea.- Vrejul trece furibund

mă privesc în oglindă în fiecare dimineață azi e joi îmi dezlipesc de pe faianță chipul corespunzător zilei de azi îmi ud florile de la fereastră care stau în bocancul meu drept pe post de

fățărnicia umblă prin oraș în limuzine de bazalt cu girofar cu ranga de ai vrea să lași vreun semn te va izbi cu botu´ de asfalt nu îndrăznești decât un bună ziua linșat de un venin ce-ți dă

m-am întrebat când afli dacă ceva - de exemplu o frunză - e mort sau viu și m-am gândit că ele frunzele nu mor niciodată definitiv pentru că ele se mișcă mereu o dată cu vântul că viața e

mă trezesc la ora 5 dimineața mă îmbrac în liniște pe întuneric îmi leg șireturile -uneori o fac pe trecerea de pietoni- alerg după autobuz calc cămăși mă pregătesc de serviciu mă duc la

prin orașul meu trece o singură linie de tramvai nimic nu mai e la fel nici tramvaiul 101 nu mai miroase a pene ude și mânjite de sânge barmanul vrea să-mi toarne în oase niște rom

și eu stăteam pe un capăt de tărâm iar tu pe celălalt și-ntre noi cuvintele noastre de la mine către tine și de la tine către mine uneori îmbrățișându-se în fuioare înalte iar eu atunci mă

ea s-a dat jos din pat și-a pus ciorapii de mătase apoi rochia neagră Audrey Hepburn perlele bleu și-a pus cafeaua în cana fumurie apoi puțin lapte zahăr nu și-a pus ba da, un cub de zahăr

în copilărie, departe, foarte departe credeam că oamenii mari de treizeci și 5 de ani sunt bătrâni pentru că au deja părul alb, riduri pe gât și pe chip și că sunt o idee nebuni și totuși doream

Am o stea în frunte înfiptă în chip de corn în care suflă cine apucă după care pleacă fără s-asculte ce cântec au cântat eu inspir adânc ce ei expiră și slobod mă-nvărtesc în vânt buimac de

Singurătatea este toamna în care cocorii pleacă și ești sigur că nu se vor mai întoarce vreodată este un bătrân care-și ia bastonul de braț stând la taifas cu demonii din tinereți sau cu

A cânta pentru a cânta cântecul privighetorii cântecul gondolierului cântecul bufniței duminici familiale pahare cu picior pline cu vin roșu o lumânare verde aprinsă o pizza mare nisip

Cu o inocență deplină și calmă mi-am făcut o gaură în inimă ca să pot pătrunde dincolo de zidurile ei. N-am reușit să trec de pereții transpirați de lupta cu mine însumi și-am hotărât ca mâine

M-am tot gândit în ultimul timp oare ce-or fi făcând acum când nu ne mai vedem atât de des ca pe vremea când spărgeam semințe în dinți la meci până noaptea târziu și beam o bere amară de pet de

Lună în ceață mirese lungi vin pe râu- copil sus pe deal.

În copacii \'nalți glasuri subțiri de vrăbii tulbură tihna - în șezlong, un bătrânel frunze moarte spre pământ.

Am întrebat-o pe soru-mea cum mai e parcul nu înțelegeam de ce mi-a răspuns că via și porumbul sunt tot acolo; și atât Odaia, camera noastră de sărbătoare a mai rămas în picioare mi-a zis că

casă ruină - brațe lungi de volbură sprijină ziduri

picuri transparenți- în pânze largi de păianjen petale roz.

Taci, nea Ioane, paharele-au urechi Și-o să asculți prin sticla de beton. Măi, nea Ioane, nu-i decât un scheci Tom și Natașa se scaldă încă. Iar apele sunt reci. De ce-și învârte iarna

Într-o dimineață m-am trezit într-o atmosferăr ciudată și am auzit cum gazul citea jurnalul cu o inocență decentă și calmă unui public ipocrit sau blazat silit să vadă în față ceea ce nu

Erai în tramvaiul 40 și unu Stăteai pe o coasă Și cântai la o frunză de stejar. În pletele-ți când negre când blonde vântul își făcuse sălașul. Te holbai vârtos la inelul pe care mi-l

Sunt foarte mică plâng mai mereu și poate că te supăr, abia dacă te las să-ți închizi ochii noaptea știu cum să fac să-ți spun? pot să-ți zâmbesc atunci când dorm dacă vrei sau dacă mă