Cum se cuantifică o iubire?

Cum se cuantifică o iubire?....mă uit la timpul care a trecut, la tăcerea calmă, relaxată așternută asupra mea și tuturor neuronilor. Fericirea inhibă. În momentul în care găsești.. oricum s-ar întîmpla asta, te oprești din rîcîit, din mirosit, din gîdilit idei, te oprești pur și simplu din.. suferit. Fericirea se întîmplă. Cum? Nu știu. Noroc? Da. Luptă? …Da. Zic cu jumătate de gură, deși orice femeie care a intrat într-o poveste imaginîdu-și ca o să-l schimbe a suferit. Oamenii nu se schimbă, oamenii sunt. Sau la această concluzie am ajuns, cîndva, acum vreo trei ani, cînd la un concert rock, între toți nespălații posibili eu am dat peste iubire? Cum? Ca un tembel. Aiurea. Dar am dat. Și cred că inconștient am știut ce va urma. Că rațional mi-am zis “du-te, mă” a fost doar prejudecată, secolul 21 în care lumea nu mai iubește cum curge rîul, că așa bate vîntul ci iubește că așa e imposibil, că așa e original, ca așa am eu traumă de mic instaurată de un părinte, profesoara de… sau neglijența altcuiva. Așa că iubirea… se tranformă în cea mai mare telenovelă posibilă. Se redă în romane pline de suferință care Hollywood încă le ecranizează dar le alterează flagrant sfîrșitul... căci omul modern și-a distrus suficient sufletul ca să nu mai vrea să vadă o dramă, o are el pe a lui, la serviciu, acasă, prea puține ore într-o zi pentru a înnăbuși o angoasă. Deci… uităm cam cum trebuie să fie iubirea, de la început vorbind, și uneori, dacă ai noroc, te pleznește peste față și nu-i poți rezista, căci știe ea cum vine. Cam tiptil, cam natural, cam dintr-o dată, cam așa.. un trăznet. Ca apoi cînd afli că, shit, e mai mic cu trei ani, că shit, e la mama dracu’, în Moldova, mda... n-are nici bani (pentru unele elementul chintesențial al iubirii... și poate nu-s nici chiar așa nătînge, why bother?... cînd banii înseamnă mai puțin stress, mai puțină muncă, mai mult timp să fuți) … si ca să deviem spre iubire?.. dacă vine așa, insidios instilîndu-se în chinuitul tău suflet de media și-alte romane proaste (sau nu)… cum reacționezi?.. Păi nu-i greu. Reacția e simplă. Nu faci NIMIC. Nici bun, nici rău, nici deplasat, nici depravat… că de fapt, orice faci… iubirea e acolo, se mulează, se adaptează, mai ia cîte un picior doar ca să simtă că e vie, și trăiește. ASTA e iubirea. Iubirea e acceptare, iubirea e ca după trei ani, după trei sute de kilometrii, după zeci și mii de certuri mărunte, să aibă același sentiment al primei secunde. Același click ADN-ergic. Căci e o energie genetică, altfel nu-mi explic cum poti să accepți fără să tresari atîtea mii de certuri, atîția mii de ani lumină depărtare raportat la neuroni, la atomi geniali. Căci el e genial pentru mine, și probabil eu pentru el. Cum pot să înțeleg? De ce aș face-o. Dragostea pur și simplu e. Și pentru că e… cadem în capcana sedentarismului intelectual. Căci let’s face it... cine mai caută ceva ce deja are? Și cine nu caută iubirea? Cîte cărți în lumea asta au fost scrise despre iubire? Miliarde. Și totusi, vedeți voi... iubirea nu e slujbă, nu e există facultate, iubirea e acel sentiment care ne face să luăm un dodoloț de hîrtie cu simboluri la care-i zice uneori carte doar pentru că acolo este un incidiu care ne-a scăpat, o… adevărată carte. Și-atunci, vă întreb, cum cuantifici iubirea? Cum știi că e, că nu e, că e cu grame, cu kilojouli, tesla, cu mg/ml? cu echivalenți moli?... cu amperi probabil, să le deosebim pe intensități? Poate tot ce încerc să spun este că iubesc. Și nu vreau să schimb, și nu pot. Căci cretin și inuman (numai pentru că e neomenesc de fapt) am întîlnit un om perfect pe care să-l iubesc.