Poezie
Ultima toamnă
2 min lectură·
Mediu
Simt cum vine…
Toamna se așază pe umeri ca o promisiune veche,
purtându-mi pașii printr-o ciclicitate
pe care nu o mai înțeleg.
E un drum fără sfârșit, dar eu știu
că frunzele care cad sunt ultimele.
Am ajuns la maturitate și mă doare.
Nu ca un strigăt, ci ca un susur de vânt
ce-mi sfâșie liniștea.
E în mine o greutate, o transformare lentă,
ca și cum fiecare clipă îmi fură
o parte din sine.
În fața mea se deschide o tăcere
pe care n-am cunoscut-o niciodată.
Încerc să o accept,
dar nu știu cum să mă împac cu sfârșitul.
Îmi trec mâinile prin aerul aspru
al acestei ultime toamne
și nu mai simt căldura,
doar răceala unui cer ce mă privește gol.
Mă pierd în el,
căutând acel ceva ce nu mai vine.
Mă cufund în frunze moarte,
iar pașii mei lasă urme pe un drum
ce nu duce nicăieri.
Acceptare? Poate.
Dar în tăcerea asta surdă
nu e decât un ecou al eșecului,
un dor amar ce îmi apasă pieptul.
Cursul vieții mă trage
într-un dans pe care nu l-am ales,
iar frunzele care cad
sunt ultimele cuvinte
pe care nu le-am spus.
Îmi rămâne doar să mă las purtat,
să privesc cum sfârșitul
se transformă într-o așteptare
ce nu mai cunoaște începuturi.
Îmi rămâne doar tăcerea,
unică, amară,
Ca o ceaşcă de cafea,
în această ultimă toamnă.
00857
0