Rosca Constantina

În care capăt al lumii se-ntoarce pământul, câte spirite trăiesc prin mine, aici?! Sunt doar eu sau este hărmălaia celor care și-au trimis solii în gândurile mele care se-ntorc la capătul

Arama fețelor de grîu nu a izbit în iarna bobului ce plesnea înfrigurat în anotimpul unui murg păscînd neînțeles frunza mitului cu ochi căprui... în munți se năștea stînca necuprinselor

Murgind pe poziții de alb copitele calului lăsară urme, Potcoave aduse de dincolo de moarte unde țara amărăciunii e lipită cu miere Acolo caii sunt de aur aluminat sincerități creatoare de

Marea are culoarea căprioarei din munți e crăpată pe alocuri în rîuri negre și lucioase în valurile ei se aud stele prăjite de dor, din picăturile lor cad straturi picante... întind mîna

Să scriu despre iubire? Să scriu despre blestem? Să scriu că fericirea e tot ce mai avem? Sau poate doar în gînd să-mi scriu durerea mea și golul de iubire strigînd o teamă din gluma -

Auzi? Strigătul stelelor te cheamă să-mi zâmbești rupând câte-un colț din inima albastră. Pivește!... Amarul lunii ce seamănă cu fața copilului nostru născut ieri pe zi de furtună

Eu aici, tu acolo tu, prin mine, aici eu, prin tine, acolo ca două statui cu același simbol construite în alte orașe eu, împreună cu tine tu, împreună cu mine, dar niciodată noi doi.

Mai am un singur deget, nu s-a stins în amurgul precoce cînd ne-am iubit pe flama bestială. Aș fi crezut, ai fi crezut că suntem pe cadavre și ți-am cerut s-aduci o piramidă din Egipt, ca-n

Când mi-e greu să apuc de țolul julit de arme mă târăsc primăvăratic spre jilavul sârmei ghimpate și-i scot caninii, îmbătrânind-o; N-are a face dacă sâmbătă mă duc la război calul l-am

Apar în căldura bâzâitului aeresc și dispar în liniștea din tine picurând clepsidric mișcarea noastră în \"pas-de-deux\" Căscăm plictiseala, aflând-o în lume cu pași ușori, tiptil,

Am să mă plimb la poalele blocului să dau târcoale gândului tău să-mi crească lumina pe măsura umbrei pumnilor- pumnul meu mărit în pumnul tău să beau pulsul din vârful inimii tale lăsat

Se plimbă ceața cu pași domoli săpând în umezeală și crengi cad pe noi cu migală de desprinderi de viață Se rup, trosnesc și țipă eu stau de le privesc și fâlfâi o aripă din ochiul meu de

Când soarele apune spre măguri fumurii îmi culc ochii în poala gândului și calc cu pașii de azi în trecut unde iubirile mi-au lăsat un semn de vară E cald, poate prea cald pentru frigul

Mă regăsesc Fiecare tresărire e a mea, datorită ție Înfloresc odată cu răsăritul lunar al pământului și adorm cu dimineața zgomotoasă și caldă Visez Acuma știu: eu însămi sunt o

Momente de uzură și fragedă dorință născând în trunchi tânăr, amorțit am aplecat din mine voință cu iubire și m-am înduioșat privindu-mă. Și ici și colo am luat o violetă ca din corola ei

-Mușcă! -Aș mușca din mine! dar cine să plângă? căci eu n-aș avea timp! -Plângi! -M-aș plânge pe mine! dar cine să consoleze locul secat? -Râzi! -Aș râde de tine că stai și-ți pierzi

Sunt un ochi care privește O ureche care aude O gură care tace sau poate nu Numai sufletul are toate aceste griji în cârcă: aude și privește, tace și vorbește. Când gândul tace apăsta și

Mănâncă-ți mușcătura -Poftă bună, dragul meu Și totuși... simt cum un colț din inima mea atârnă între dinții tăi înroșindu-ți gura pe care o sărut de atâtea ori cu ardoare de rănită...