Rosca Constantina

Căderea iar mă-nconjoară Cu plopi nătângi mă bate gândul Să mai privesc - fugind - afară La praful alb și praful-blândul... Cu zăpușala stau la sfadă Mă-mbrac cu aerul cald-umed Și-aș vrea o

Sunt zile când mă-ntorc pâș. pâș la mine în gara albă s-aștept un tren ce nu mai vine și-mi aduc aminte - greu - un Dumnezeu. Mă duc s-aleg biletul de cuvinte, dar omul la ghișeu este

Am deschis larg romburile suferinței și încrederii depline ale mării mele cercurile undelor m-au încadrat iar tabloul meu a zburat peste monumentele inteligenței umane Acolo, în culori de

Margini de nimfă sărutau licoarea tulbure și scrîșneau din dinți pentru a ronțăi buzele crăpate de nave, ale mării... Þărmul machiat cu alge clipea din gene lungi de sare pregătindu-și

E ritmul mării ce-mi bate-n gând Adesea somnul zării l-adorm întrebând Un val albastru și spuma de pe el \'s Daniil Sihastru, iar sarea-i ca un miel? Nisipul plânge dus după

Mi-e iarna grea de atât omăt ce mi se pune-n suflet e frig pe mijlocul de ger ce sufla încremenire pe unghiile moi de frunze moarte lăsate pe mormântul viu al primăverii Și fiecare fir de

A căzut bruma pe tâmplele mele arse de flacăra durerii, iar buzele tremură luând cu ele roua dimineții, trezită pe pragul serii. Mă-nlăcrimez când fruntea în noapte o lipesc pe raza de

Să-ți sărut gândurile care măsoară rândurile, să fiu un neuron care-ți face-un bon, o-nregistrare pe casă să fie pe masă adevărat ospăț pentru-un șugubăț? Hârtia suportă întreaga

Prin case singură se plimbă o umbră dragă de sidef și bate-n geamurile ude cu-n suflet slab, surzit de frunză. Se lasă un petec gol de craniu pe mâna dură ca un lut și umblă simpla, alba,

Când plouă pe grămada de pământ ars m-așez pe-o bucată de bolovan negricios, să mă plouă și pe mine Acolo stau și aștept, ploaia îmi dă rădăcini, din cînd în cînd îmi cad frunzele dar

Surâd la lampa ce s-a stins uitându-se la luna albă ce leagănă în necuprins un chip de spaimă si de nalbă. Înlocuiesc în gând privirea grea și drumul se-ncinge lung, spre tine: între trecut

Cînd te înalți prea sus cerul este tot deasupra ta Încerci să zbori, să visezi, să ningi, să picuri, să adii, să fii mai presus de lungimea umbrei tale! Dar soarele nu este pe cer să-ți

Vezi cei doi ochi ce apar pe palma vântului? Au o culoare obișnuită, dar ceea ce spun ei înțelegi tu, au culoarea ta... Vrei să le răspunzi? ia-le culoarea și pune-le un nume, dă-mi ochii

Căram cu mine mii de povești îndesate în suflet, erau ale gîndului că nu mai ești și-mi strecurau un zîmbet... Să caut acum, după sute de ani uitate iubiri, plătite cu bani să vînd

Simt o gheață în mine, parcă-s o Albă ca zăpada cineva face experiențe cu mine... îmi ține sentimentele înghețate să vadă cât durează Un sicriu de gheață pe care-l simt și văd prin

Șoaptele umbrei mele... le văd pe buzele frunzelor de pe orizontul ruginit de glasuri le simt în fiecare adiere a algelor zbătându-se la marginea scoicii le aud pe dosul palmei mângâind

Cum încă zâmbet am iar lacrimi știu să-mpart în van iar pânza verde de pe geam s-a spânzurat în noapte, Cum încă știu să merg, să simt, să mă apropii, iar gândul scârțâie a lemn cioplit eu

Nu-ntreba de ce mă văd prin tine și nu-mi spune că un spin îmi face loc în ochii tăi. Oferă-mi o floare... când trec efemer prin grădina ta de mâini gânditoare și taci și nu mă striga când

Dacă m-aș îndrăgosti de gândul primăverii petalele de iubire mi-ar săruta înfloritor obrazul și ochii privirilor nisipoase și aride din când în când cu raze de lacrimi penru călătorii