Scaunul din lemn sculptat

Se făcea că eram în biserica din satul bunicilor... Îngenuncheată în fața altarului, mă rugam. Nu știu ce îi ceream lui Dumnezeu, dar știu sigur că era ceva despre iubire. Orice altceva i-ai cere, Dumnezeu s-ar putea să se supere. Când îi ceri iubire nu se supără niciodată... În dreapta mea era scaunul acela din lemn sculptat, despre care îmi amintesc doar că în copilărie eram convinsă că e pregătit pentru împărații din poveștile pe care mi le spunea bunica. Dacă Verde-Împărat se gândea, de pildă, să treacă și prin sătucul bunicilor în drumurile lui făcute pentru binele împărăției, scaunul era pregătit ca el să se așeze spre odihnă și rugăciune... Când mi-am ridicat privirea spre scaun, te-am văzut... Știam că erai tu: părul îți era doar cuvinte, mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puțin înțelese de mine, dar... cuvinte; fruntea toată doar mirare iar ochii erau fântâni adânci în care licăreau stele; doar gura cu buzele tremurânde îți era de pământean... și știam (așa cum poți să știi întotdeauna în vise) că îți tremura de dor... de dorul nu știu cui... M-am ridicat și mi-am întins mâinile, să te pot cuprinde. - Plânsul ți-a săpat riduri pe față și ai îmbătrânit! mi-ai spus. Uită-te la tine! M-am privit: îmi picura albastru din ochi și eram toată doar albastru... parcă trăsesem cerul peste mine. Nu doream să vezi că-mi tremurau picioarele și am îngenunchiat din nou, a rugăciune, în balta albastră de la picioarele tale. Când mi-am ridicat privirea nu te-am mai zărit... pe scaunul din lemn sculptat era doar cartea... am luat-o și ți-am văzut cuvintele... de aceea am știut că erai tu. Numele nu puteam să ți-l citesc... îl acoperisem de albastru... Se făcea că m-am trezit. În corcodușul de sub geam cânta o pasăre. Am privit, printre crengi, turla bisericii... trebuia să merg încă o dată. Când am ajuns, l-am întrebat pe preot: -Pentru cine e scaunul acesta? -Pentru Împărat! mi-a răspuns. -A fost vreodată? -Curios că mă întrebi acum. L-am visat azi-noapte. Spunea că va veni... cândva. Îl aștept. „Voi aștepta și eu” mi-am spus plină de speranță... doar visasem și eu că vei veni... Când m-am trezit, am văzut corcodușul. Și printre crengile încărcate de flori, turla bisericii. Am știut că azi, înainte de a pleca, voi intra în biserică să-l întreb pe preot despre scaunul din lemn sculptat. Să-i mângâi formele rotunjite, sculptate cu dalta sau cuțitul... și să ascult ce-mi vor șopti... sunt sigură că – de data aceasta – voi înțelege... Și trebuia să mai aflu din ce lemn era scaunul. Am învățat în ultima vreme că unele lemne sunt mai statornice, altele mai schimbătoare... trebuia să știu...