iese gândul cu sprâncene arcuite
afară
în noaptea de sticlă
huruie o mașină ciudată rugina rămâne pe străzi
ca un sânge nevrednic de puterea frigului
cu câtă împotrivire mi-a rămas voi
în fiecare dimineață îmi spăl fața cu apă rece
îmi despăienjenesc privirea
mă uit în oglindă și văd ce a mai rămas
după avalanșa din vis
întrebări uruie metalic despre un timp
în numele lucrurilor
nimic nu-mi aparține
tot ce incepe într-un simț al meu
se sfârșește dincolo de mine
nimic nu-mi aparține (nici eu mie nici zâmbetul e al unei măști ss.
ca dintr-o cutie poștală iese ziua din noapte
împrăștiind mesaje în praful drumului
urme amestecate zac pe acolo
ale celor ce caută
ale celor ce trec cu nepăsare
fiecare trezire e o
tu nu ești mâna ta corpul tău mișcarea sau zicerea
tu ești mâna și ochiul și transparența pașilor
atunci când
simt și lângă mine deodată văd toate
pe de-a-ntregul ești și nu voi separa din
numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte
acest timp ca un perete de granit
mă țintuiește între respirare și cuvânt
și în piept simt arsura istovitoarei ore
ieșită dintr-un
venisem pe lume cu pumnii strânși
țineam în pumni numărul predestinat
crescuse odată cu mine 9 luni
îi mai lipseau câteva zile
mama mea a trăit spaime ne-nțelese voia să vadă
că nu mă nasc
orice depărtare e doar un punct
față de care tu ești ținta
nu aș putea crede că eu țintesc punctul
punctul mă țintește pe mine
și îmi provoacă o durere inexplicabilă în miezul vederii
tocmai a căzut un meteorit în grădina cu meri
și fulgerul a străpuns cadranul de ceas
orele și tu vă depărtați
iar dincolo de mine
alt timp fuge și mă ia cu el
e un carusel cu piane la
