întâmplare a verbelor

venisem pe lume cu pumnii strânși țineam în pumni numărul predestinat crescuse odată cu mine 9 luni îi mai lipseau câteva zile mama mea a trăit spaime ne-nțelese voia să vadă că nu mă nasc cu vreo piatră pe inimă am înțeles de unde-i venea greutatea în pântecul ei ne întrupam 2 eu și numărul predestinat prea târziu tocmai eliberasem cu țipătul și pasărea de abur fără pene acum numerele sunt la locul lor într-un univers ordonat numai eu alerg la întâmplare uneori aflu ca unu și doi sunt perechea ideală dar ce mă fac cu degetele care rănesc tabla de șah pașii robiți drumului mi-a fost dat să iubesc și-am iubit ( când iubești se face dimineață ca-ntotdeauna ca-ntotdeauna lucrurile se arată cu numele lor doar tu ai mii de fiori ce-ți strabat prin artere ca un galop nebun de cai albi ne-nșeuați ai putea sa zbori ai putea și chiar de aceea îți ridici privirea pe deasupra oamenilor ) și dacă plec vreau o plecare lungă vreau la fiecare răspântie o mie de picioare risipită peste tot cu așteptarea în brațe caut cuibul păsării pribege în rest iarba e mereu verde și viața o întâmplare a verbelor