apoi vine îngerul rănit la o aripă
tu nu ești mâna ta corpul tău mișcarea sau zicerea tu ești mâna și ochiul și transparența pașilor atunci când simt și lângă mine deodată văd toate pe de-a-ntregul ești și nu voi separa din
unde când pleci rămâi
numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte acest timp ca un perete de granit mă țintuiește între respirare și cuvânt și în piept simt arsura istovitoarei ore ieșită dintr-un
întâmplare a verbelor
venisem pe lume cu pumnii strânși țineam în pumni numărul predestinat crescuse odată cu mine 9 luni îi mai lipseau câteva zile mama mea a trăit spaime ne-nțelese voia să vadă că nu mă nasc
punct și de la capăt
orice depărtare e doar un punct față de care tu ești ținta nu aș putea crede că eu țintesc punctul punctul mă țintește pe mine și îmi provoacă o durere inexplicabilă în miezul vederii