unde când pleci rămâi

numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte acest timp ca un perete de granit mă țintuiește între respirare și cuvânt și în piept simt arsura istovitoarei ore ieșită dintr-un ou sec cum să trec vămile pământești când aerul este despicat de sabia unui sinucigaș și în imperiul lucrurilor fără sens stăpânește nimicul numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte lucrurile au picioarele lungi dacă le arunci altele se cuibăresc de-a valma lângă tine tot neînțeleși și necunoscuți unul altuia suntem lumea a fost măsurată cu exactitate cu înălțimile și gropile ei însemnate în hărți cu pași electronici și noi expuși aparatelor de tot felul tot neînțeleși și necunoscuți unul altuia suntem fără atingere totu-i în privire totu-i privirea numai lasă-mi cuvintele sub pernă luăm cina așezați pe o linie sidefie (e dâra melcului nevăzut ce ne îngăduie din când în când adăpost) și apoi ce să facem cu o casă când copiii înoată prin aer în așternut strivim frunze veștede până dimineața lucrurile clocesc ouăle seci de undeva se aude un marș cerșetorii își iau porția din altă zi decolorată sau dacă pleci rămâi numai lasă-mi cuvintele sub pernă atunci se aud cel mai bine lucrurile vorbind și o mie de imagini ale tale se vor întinde ca iedera pe pereți casa noastră are memoria unei oglinzi în acest poem lustruiesc metalele iernii