Tehnică literară
Epigrama... luată la bani mărunți
(considerații privind evaluarea în epigramă)
11 min lectură·
Mediu
Tema de mai sus, recunosc, mă incită de ceva vreme și nu este de mirare, fiindcă, după ce mi-am desfășurat activitatea profesională, în cea mai mare parte, în învățământul superior militar (în funcții didactice și în structuri care răspundeau de conducerea învățământului, toate strict legate de evaluarea performanțelor școlare), iată că, doar la câțiva ani după trecerea în rezervă, ca epigramist, vrând-nevrând a trebuit să fiu ”reactivat” și în calitate de ”evaluator”, datorită (sau din cauza?!) ”funcțiilor” încredințate de confrați: președinte de cenaclu, organizator de festival, redactor-șef al unei reviste locale, redactor-șef adjunct la alta, națională, membru în colective care au pregătit diferite selecții de texte pentru diferite cărți și reviste, membru în diferite jurii prin țară ș.a. Așa că problema evaluării în epigramă era normal să mă preocupe, am mai discutat acest subiect, mi-am expus clar și o parte din opinii (inclusiv în comentariile la unele texte postate pe site-ul ”Agonia”), dar până acum nu m-am gândit să-mi sistematizez aceste gânduri într-un material de sine stătător.
De la început precizez că voi încerca să evit a face referiri prea multe la modul de organizare a diferitelor concursuri și festivaluri, la atribuțiunile juriilor diverse și la modul de lucru al acestora și nici la alte aspecte derivate din aceste chestiuni ci, în cele ce urmează, voi trata evaluarea în epigramă doar în aspectele care ar putea să intereseze pe un simplu membru al unui colectiv de evaluare. Precizez, de asemenea, că nu urmăresc să imprim textului un caracter teoretico-științific, ci mai mult unul metodologic.
În opinia mea, evaluarea în epigramă, funcție de scopurile urmărite este de două tipuri principale:
- evaluarea ca valorizare (și valorificare), în scopul de a hotărî dacă anumite epigrame sunt publicabile sau nu într-o revistă, carte, într-n ziar, almanah etc.;
- evaluarea ca ierarhizare în cadrul unui concurs.
A. Evaluarea ca valorizare (și valorificare)
Indiferent de cadrul în care se analizează o epigramă (într-o redacție a unei publicații, într-un colectiv de realizare a unei cărți ș.a.m.d.), consider că aceasta, pentru a vedea lumina tiparului trebuie să fie cel puțin publicabilă. Apoi, funcție de cerințele locului unde se publică, bineînțeles că se urmăresc diferite standarde de calitate, pornind de la cele pentru un caiet de cenaclu și ajungând la cele pentru o antologie.
În opinia mea, pentru ca o creație care se pretinde epigramă să fie publicabilă., ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
1. Criterii tehnice:
- să aibă forma generală a unei epigrame (să fie sub formă de poezie, deci versificată, de scurte dimensiuni);
- să aibă o poantă (mai bună sau mai rea, dar să fie clară prezența ei);
- poanta să fie cât de cât originală (nu luată dintr-un banc foarte cunoscut, nu luată din epigrame asemănătoare, construite pe ”piste foarte bătătorite”);
- să aibă prozodie corectă (fără aritmii evidente, fără asonanțe);
- să aibă un limbaj corect din punct de vedere gramatical.
2. Criterii morale:
- să nu conțină jigniri evidente și atacuri la persoană, nepermise;
- să nu fie, în mod evident, rasistă, șovină, fascistă;
- să nu fie în mod evident un plagiat.
Dacă referindu-ne la criteriile de primul punct se pare că nu ar fi prea multe de discutat, ele fiind relativ ușor de aplicat de către un epigramist cu o oarecare experiență, atunci când vorbim de celelalte criterii (a căror gamă poate fi extinsă, funcție și de politicile editoriale ale diferitelor publicații și de alte cerințe), în opinia mea, acestea sunt foarte greu de cuantificat, răspunderea celor care hotărăsc asupra creațiilor respective fiind mult mai mare, gândindu-ne și la consecințele pe care le poate avea publicarea unor catrene cu asemenea ”probleme”.
B. Evaluarea ca ierarhizare
De la început trebuie să recunoaștem că evaluarea performanțelor școlare (și, implicit, ierarhizarea elevilor și studenților) are efecte majore asupra viitorului și carierei celor evaluați, notele obținute de aceștia contând ulterior la admiterea în alte instituții, sau la obținerea unor locuri de muncă. De asemenea, cea mai mare parte a elevilor, spre exemplu, urmează o formă de învățământ obligatoriu, ei trebuind să se supună necondiționat legilor și regulilor existente în învățământ, inclusiv celor referitoare la modalitățile de evaluare (nici nu se prea pune problema neprezentării la teze, examene sau alte forme de evaluare). Spre deosebire de aceștia, epigramiștii nu sunt obligați să participe la concursuri dar, dacă o fac, se presupune, logic, faptul că acceptă condițiile anunțate inițial de organizatori, de aceea, prea multe contestații și comentarii negative după încheierea unor asemenea manifestări, mie (cel puțin) mi se par total nefirești.
Vorbind despre evaluarea performanțelor din procesul de învățământ, se știe că, oricât de competent ar fi profesorul și oricât de cinstit, factorul subiectiv nu poate fi înlăturat în totalitate. Mai mult, chiar știința (mai precis docimologia) recunoaște că sunt factori perturbatori și erori în evaluarea școlară, care, în opinia mea, se manifestă, având efect negativ și în evaluarea din epigramă.
Dar să vedem care sunt aceștia, potrivit manualelor de didactică:
1. Efectul ”halo”
Se referă la faptul că evaluatorul este tentat ca, sub influența unei impresii generale bune despre un elev, să fie mai îngăduitor cu acesta (adică în jurul elevului cu reputație bună apare acest fenomen psihologic de ”halo”, datorită căruia îi sunt trecute cu vederea unele greșeli).
Perfect valabil și în cazul epigramiștilor, iar ca soluție de evitare a acestui efect s-a generalizat ”secretizarea” participării la concursuri.
2. Efectul de anticipație
Se manifestă prin subevaluarea elevilor datorită părerii nefavorabile despre colectivul din care fac parte, în general, sau despre mediul din care provin.
În acest sens, la epigramiști, există riscul de a trece neobservate poante foarte bune apărute la concursuri destinate începătorilor, sau celor care nu provin din mediul epigramatic recunoscut, pornind de la ideea că aceștia nu pot concepe asemenea poante. Același lucru s-ar putea întâmpla în evaluarea unui grupaj de epigrame venit de la un cenaclu cu o faimă nu prea bună.
3. Efectul de contrast (de ordine)
Constă în exagerarea diferențelor dintre performanțele unor elevi, astfel: dacă după una sau mai multe lucrări foarte slabe evaluatorul găsește una bună, ea este evaluată ca foarte bună și invers, dacă după una sau mai multe lucrări excepționale evaluatorul găsește una bunicică, ea este evaluată ca fiind slabă.
Ca evaluatori de epigramă, ar fi două soluții pentru atenuarea acestui efect negativ: să ne planificăm munca astfel încât să ne putem permite cât mai multe pauze, obligatoriu după un șir de epigrame toate foarte bune, sau după altul toate foarte slabe și să încercăm să ne înfrânăm entuziasmul când găsim o epigramă excepțională, sau dezamăgirea când dăm peste una catastrofală.
4. Eroarea logică
Prin acest factor perturbator evaluatorul este tentat să fie ”păcălit” de aspecte mai puțin importante (pozitive sau negative) din lucrarea (răspunsul) elevului și să nu se mai concentreze la fel asupra tuturor criteriilor esențiale de evaluare.
De exemplu, la epigramiști, când un evaluator găsește epigrame scrise cu pixul pe o coală neglijentă, este tentat să nu mai observe poanta excelentă, sau cât de frumos curg versurile. Sau un ritm amfibrahic perfect poate duce la notă generală mai mare decât ar merita o epigramă cu poantă slăbuță.
5. Ecuația personală a examinatorului
Se referă la trăsăturile de personalitate ale evaluatorului, la faptul că prin firea lui este mai exigent sau mai îngăduitor, că preferă un anumit tip de răspuns, că are anumite ”tipicuri”, ”slăbiciuni”, că este mai pasionat de unele capitole ale materiei decât de altele ș.a.m.d.
Despre cum influențează acest factor evaluarea în epigramă cred că s-ar putea scrie foarte mult, pornind de la preferințele politice, sportive sau culturale ale evaluatorului, trecând pe la simpatizarea unor personalități (și invers), la antipatiile (sau invers) față de anumite bresle sau instituții, la ”slăbiciunile” față de unumite tipuri de poante, la desconsiderarea unor mecanisme de construire a poantelor și ajungând... la ce vreți dumneavoastră (că epigramiștii cu ceva vechime se cunosc foarte bine între ei). Nu întâmplător sunt epigramiști care își adaptează creațiile funcție de cine este în juriu.
Analizând factorul enunțat mai sus, cred că este bine să arăt că, în opinia mea, mai există o particularitate foarte importantă a evaluării în epigramă. Astfel, notele obținute de un epigramist la un concurs de creație folosesc doar la ierarhizarea în cadrul acestei manifestări (spre deosebire de evaluarea performanțelor școlare care, după cum am mai arătat, are consecințe mult mai mari și pe termen lung). În această idee, faptul că un membru al juriului la epigramă este mai ”zgârcit” de felul lui și dă note mai mici decât ceilalți membri ai juriului nu este o eroare, în sensul general al factorului analizat de docimologie. Dacă el își menține criteriile și ”zgârcenia” la toți concurenții, notele lui nu-i afectează pe participanți (și nici nu viciază ierarhizarea), spre deosebire de elevii examinați de un profesor ”zgârcit la note”, care sunt dezavantajați față de elevii din alte clase (școli, orașe etc.)
În opinia mea, cele mai de efect metode de contracarare a tuturor celor 5 factori perturbatori prezentați mai sus, în evaluarea din epigramă, sunt constituirea unor jurii relativ numeroase și stabilirea a cât mai multe criterii (subcriterii) de evaluare pentru fiecare epigramă.
Referitor la cel de-al doilea aspect, comentariile unor epigramiști, că vezi doamne, epigrama ”nu este matematică”, sau că ea ”nu se poate măsura cu șublerul” (unii dintre ei chiar ironizând pe cei care încearcă să fie cât mai riguroși) nu sunt îndreptățite, atâta timp cât la un concurs sunt 80-100 de participanți și trebuie să se stabilească doar 5-6 premianți. Cum îi stabilești, dacă nu printr-o ierarhizare după criterii fixe, matematice?
Din experiența personală am ajuns la concluzia că, în evaluarea cu note (puncte) a unei epigrame ar fi bine să se stabilească mai multe criterii, fiecare având un alt coeficient, funcție de importanța sa (însumarea coeficienților trebuie să dea 10).
Mai concret, eu de ceva vreme folosesc 3 mari criterii:
a. poanta (coeficient 6);
b. prozodia (coeficient 3);
c. limbajul, ortografia, stilul general (coeficient 1).
Deoarece poanta este cea mai importantă, o evaluez, la rândul ei prin 2 subcriterii:
- efectul poantei, originalitatea acesteia și încadrarea la temă, dacă este cazul (coeficient 3);
- pregătirea poantei și construcția generală a catrenului (coeficient 3).
Pentru stabilirea notei (punctajului) unei epigrame în acest sistem, se dă o notă de la 1 la 10 pentru fiecare criteriu (subcriteriu), aceasta se înmulțește cu coeficientul respectiv, produsele se adună, iar suma rezultată se împarte la 10.
Spre exemplu, am evaluat o epigramă cu nota 9 pentru efectul poantei și pentru originalitatea acesteia, i-am dat 8 pentru pregătirea poantei și construcția generală a catrenului, 9 pentru prozodie și 9 pentru limbaj, ortografie, stil general.
Rezultă:
9x3 + 8x3 + 9x3 + 9x1 = 27 + 24 +27 + 9 = 87; 87:10 = 8,70
Sunt și epigramiști, foarte buni și cu experiență mare în jurii care ar putea să-mi spună (unii mi-au spus deja):
”Bine, bine, încearcă să dai o notă cu două zecimale epigramei exemplificate de tine după ce ai citit-o atent, funcție de ce impresie ți-a făcut, fără să ții cont de atâtea criterii scrise și fără să calculezi nimic, și o să vezi că, tot cam pe la aceeași notă o să ajungi”.
Acestora le răspuns astfel:
„Da, aveți dreptate, tot cam pe la aceeași notă o să ajung, dar nu tot la aceeași notă. Adică, după metodologia dumneavoastră s-ar putea să-i dau nota 9,00, dar s-ar putea foarte bine să o notez și cu 8,50, iar la un clasament în care fiecare ”sutime” contează, diferența este de luat în seamă. Pe de altă parte, atunci când notezi o epigramă doar după impresia pe care ți-a făcut-o, există cel mai mare risc să se manifeste, cu putere, și în cazul tău, toți factorii perturbatori despre care vorbeam anterior”.
Acum, la sfârșit, cineva s-ar putea să se întrebe dacă, în calitate de membri ai juriilor, are rost un efort atât de mare, cu atât de multe epigrame, la atât de numeroase concursuri. Părerea mea e (am mai sugerat acest lucru chiar pe ”Agonia” încă de acum exact 5 ani, într-un articol intitulat ”Concursiada epigramoasă”) că în lumea epigramei sunt prea multe concursuri și prea multe ierarhizări. Dar, ”fenomenul” este totuși în creștere (sau ”se situează pe un trend ascendent”, cum ar spune alții), așa că eu, ca simplu luptător pe acest front, nu am ce face, țin cont și, iată, îmi mai și spun și părerea despre cum să stabilim ierarhiile.
De la început precizez că voi încerca să evit a face referiri prea multe la modul de organizare a diferitelor concursuri și festivaluri, la atribuțiunile juriilor diverse și la modul de lucru al acestora și nici la alte aspecte derivate din aceste chestiuni ci, în cele ce urmează, voi trata evaluarea în epigramă doar în aspectele care ar putea să intereseze pe un simplu membru al unui colectiv de evaluare. Precizez, de asemenea, că nu urmăresc să imprim textului un caracter teoretico-științific, ci mai mult unul metodologic.
În opinia mea, evaluarea în epigramă, funcție de scopurile urmărite este de două tipuri principale:
- evaluarea ca valorizare (și valorificare), în scopul de a hotărî dacă anumite epigrame sunt publicabile sau nu într-o revistă, carte, într-n ziar, almanah etc.;
- evaluarea ca ierarhizare în cadrul unui concurs.
A. Evaluarea ca valorizare (și valorificare)
Indiferent de cadrul în care se analizează o epigramă (într-o redacție a unei publicații, într-un colectiv de realizare a unei cărți ș.a.m.d.), consider că aceasta, pentru a vedea lumina tiparului trebuie să fie cel puțin publicabilă. Apoi, funcție de cerințele locului unde se publică, bineînțeles că se urmăresc diferite standarde de calitate, pornind de la cele pentru un caiet de cenaclu și ajungând la cele pentru o antologie.
În opinia mea, pentru ca o creație care se pretinde epigramă să fie publicabilă., ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
1. Criterii tehnice:
- să aibă forma generală a unei epigrame (să fie sub formă de poezie, deci versificată, de scurte dimensiuni);
- să aibă o poantă (mai bună sau mai rea, dar să fie clară prezența ei);
- poanta să fie cât de cât originală (nu luată dintr-un banc foarte cunoscut, nu luată din epigrame asemănătoare, construite pe ”piste foarte bătătorite”);
- să aibă prozodie corectă (fără aritmii evidente, fără asonanțe);
- să aibă un limbaj corect din punct de vedere gramatical.
2. Criterii morale:
- să nu conțină jigniri evidente și atacuri la persoană, nepermise;
- să nu fie, în mod evident, rasistă, șovină, fascistă;
- să nu fie în mod evident un plagiat.
Dacă referindu-ne la criteriile de primul punct se pare că nu ar fi prea multe de discutat, ele fiind relativ ușor de aplicat de către un epigramist cu o oarecare experiență, atunci când vorbim de celelalte criterii (a căror gamă poate fi extinsă, funcție și de politicile editoriale ale diferitelor publicații și de alte cerințe), în opinia mea, acestea sunt foarte greu de cuantificat, răspunderea celor care hotărăsc asupra creațiilor respective fiind mult mai mare, gândindu-ne și la consecințele pe care le poate avea publicarea unor catrene cu asemenea ”probleme”.
B. Evaluarea ca ierarhizare
De la început trebuie să recunoaștem că evaluarea performanțelor școlare (și, implicit, ierarhizarea elevilor și studenților) are efecte majore asupra viitorului și carierei celor evaluați, notele obținute de aceștia contând ulterior la admiterea în alte instituții, sau la obținerea unor locuri de muncă. De asemenea, cea mai mare parte a elevilor, spre exemplu, urmează o formă de învățământ obligatoriu, ei trebuind să se supună necondiționat legilor și regulilor existente în învățământ, inclusiv celor referitoare la modalitățile de evaluare (nici nu se prea pune problema neprezentării la teze, examene sau alte forme de evaluare). Spre deosebire de aceștia, epigramiștii nu sunt obligați să participe la concursuri dar, dacă o fac, se presupune, logic, faptul că acceptă condițiile anunțate inițial de organizatori, de aceea, prea multe contestații și comentarii negative după încheierea unor asemenea manifestări, mie (cel puțin) mi se par total nefirești.
Vorbind despre evaluarea performanțelor din procesul de învățământ, se știe că, oricât de competent ar fi profesorul și oricât de cinstit, factorul subiectiv nu poate fi înlăturat în totalitate. Mai mult, chiar știința (mai precis docimologia) recunoaște că sunt factori perturbatori și erori în evaluarea școlară, care, în opinia mea, se manifestă, având efect negativ și în evaluarea din epigramă.
Dar să vedem care sunt aceștia, potrivit manualelor de didactică:
1. Efectul ”halo”
Se referă la faptul că evaluatorul este tentat ca, sub influența unei impresii generale bune despre un elev, să fie mai îngăduitor cu acesta (adică în jurul elevului cu reputație bună apare acest fenomen psihologic de ”halo”, datorită căruia îi sunt trecute cu vederea unele greșeli).
Perfect valabil și în cazul epigramiștilor, iar ca soluție de evitare a acestui efect s-a generalizat ”secretizarea” participării la concursuri.
2. Efectul de anticipație
Se manifestă prin subevaluarea elevilor datorită părerii nefavorabile despre colectivul din care fac parte, în general, sau despre mediul din care provin.
În acest sens, la epigramiști, există riscul de a trece neobservate poante foarte bune apărute la concursuri destinate începătorilor, sau celor care nu provin din mediul epigramatic recunoscut, pornind de la ideea că aceștia nu pot concepe asemenea poante. Același lucru s-ar putea întâmpla în evaluarea unui grupaj de epigrame venit de la un cenaclu cu o faimă nu prea bună.
3. Efectul de contrast (de ordine)
Constă în exagerarea diferențelor dintre performanțele unor elevi, astfel: dacă după una sau mai multe lucrări foarte slabe evaluatorul găsește una bună, ea este evaluată ca foarte bună și invers, dacă după una sau mai multe lucrări excepționale evaluatorul găsește una bunicică, ea este evaluată ca fiind slabă.
Ca evaluatori de epigramă, ar fi două soluții pentru atenuarea acestui efect negativ: să ne planificăm munca astfel încât să ne putem permite cât mai multe pauze, obligatoriu după un șir de epigrame toate foarte bune, sau după altul toate foarte slabe și să încercăm să ne înfrânăm entuziasmul când găsim o epigramă excepțională, sau dezamăgirea când dăm peste una catastrofală.
4. Eroarea logică
Prin acest factor perturbator evaluatorul este tentat să fie ”păcălit” de aspecte mai puțin importante (pozitive sau negative) din lucrarea (răspunsul) elevului și să nu se mai concentreze la fel asupra tuturor criteriilor esențiale de evaluare.
De exemplu, la epigramiști, când un evaluator găsește epigrame scrise cu pixul pe o coală neglijentă, este tentat să nu mai observe poanta excelentă, sau cât de frumos curg versurile. Sau un ritm amfibrahic perfect poate duce la notă generală mai mare decât ar merita o epigramă cu poantă slăbuță.
5. Ecuația personală a examinatorului
Se referă la trăsăturile de personalitate ale evaluatorului, la faptul că prin firea lui este mai exigent sau mai îngăduitor, că preferă un anumit tip de răspuns, că are anumite ”tipicuri”, ”slăbiciuni”, că este mai pasionat de unele capitole ale materiei decât de altele ș.a.m.d.
Despre cum influențează acest factor evaluarea în epigramă cred că s-ar putea scrie foarte mult, pornind de la preferințele politice, sportive sau culturale ale evaluatorului, trecând pe la simpatizarea unor personalități (și invers), la antipatiile (sau invers) față de anumite bresle sau instituții, la ”slăbiciunile” față de unumite tipuri de poante, la desconsiderarea unor mecanisme de construire a poantelor și ajungând... la ce vreți dumneavoastră (că epigramiștii cu ceva vechime se cunosc foarte bine între ei). Nu întâmplător sunt epigramiști care își adaptează creațiile funcție de cine este în juriu.
Analizând factorul enunțat mai sus, cred că este bine să arăt că, în opinia mea, mai există o particularitate foarte importantă a evaluării în epigramă. Astfel, notele obținute de un epigramist la un concurs de creație folosesc doar la ierarhizarea în cadrul acestei manifestări (spre deosebire de evaluarea performanțelor școlare care, după cum am mai arătat, are consecințe mult mai mari și pe termen lung). În această idee, faptul că un membru al juriului la epigramă este mai ”zgârcit” de felul lui și dă note mai mici decât ceilalți membri ai juriului nu este o eroare, în sensul general al factorului analizat de docimologie. Dacă el își menține criteriile și ”zgârcenia” la toți concurenții, notele lui nu-i afectează pe participanți (și nici nu viciază ierarhizarea), spre deosebire de elevii examinați de un profesor ”zgârcit la note”, care sunt dezavantajați față de elevii din alte clase (școli, orașe etc.)
În opinia mea, cele mai de efect metode de contracarare a tuturor celor 5 factori perturbatori prezentați mai sus, în evaluarea din epigramă, sunt constituirea unor jurii relativ numeroase și stabilirea a cât mai multe criterii (subcriterii) de evaluare pentru fiecare epigramă.
Referitor la cel de-al doilea aspect, comentariile unor epigramiști, că vezi doamne, epigrama ”nu este matematică”, sau că ea ”nu se poate măsura cu șublerul” (unii dintre ei chiar ironizând pe cei care încearcă să fie cât mai riguroși) nu sunt îndreptățite, atâta timp cât la un concurs sunt 80-100 de participanți și trebuie să se stabilească doar 5-6 premianți. Cum îi stabilești, dacă nu printr-o ierarhizare după criterii fixe, matematice?
Din experiența personală am ajuns la concluzia că, în evaluarea cu note (puncte) a unei epigrame ar fi bine să se stabilească mai multe criterii, fiecare având un alt coeficient, funcție de importanța sa (însumarea coeficienților trebuie să dea 10).
Mai concret, eu de ceva vreme folosesc 3 mari criterii:
a. poanta (coeficient 6);
b. prozodia (coeficient 3);
c. limbajul, ortografia, stilul general (coeficient 1).
Deoarece poanta este cea mai importantă, o evaluez, la rândul ei prin 2 subcriterii:
- efectul poantei, originalitatea acesteia și încadrarea la temă, dacă este cazul (coeficient 3);
- pregătirea poantei și construcția generală a catrenului (coeficient 3).
Pentru stabilirea notei (punctajului) unei epigrame în acest sistem, se dă o notă de la 1 la 10 pentru fiecare criteriu (subcriteriu), aceasta se înmulțește cu coeficientul respectiv, produsele se adună, iar suma rezultată se împarte la 10.
Spre exemplu, am evaluat o epigramă cu nota 9 pentru efectul poantei și pentru originalitatea acesteia, i-am dat 8 pentru pregătirea poantei și construcția generală a catrenului, 9 pentru prozodie și 9 pentru limbaj, ortografie, stil general.
Rezultă:
9x3 + 8x3 + 9x3 + 9x1 = 27 + 24 +27 + 9 = 87; 87:10 = 8,70
Sunt și epigramiști, foarte buni și cu experiență mare în jurii care ar putea să-mi spună (unii mi-au spus deja):
”Bine, bine, încearcă să dai o notă cu două zecimale epigramei exemplificate de tine după ce ai citit-o atent, funcție de ce impresie ți-a făcut, fără să ții cont de atâtea criterii scrise și fără să calculezi nimic, și o să vezi că, tot cam pe la aceeași notă o să ajungi”.
Acestora le răspuns astfel:
„Da, aveți dreptate, tot cam pe la aceeași notă o să ajung, dar nu tot la aceeași notă. Adică, după metodologia dumneavoastră s-ar putea să-i dau nota 9,00, dar s-ar putea foarte bine să o notez și cu 8,50, iar la un clasament în care fiecare ”sutime” contează, diferența este de luat în seamă. Pe de altă parte, atunci când notezi o epigramă doar după impresia pe care ți-a făcut-o, există cel mai mare risc să se manifeste, cu putere, și în cazul tău, toți factorii perturbatori despre care vorbeam anterior”.
Acum, la sfârșit, cineva s-ar putea să se întrebe dacă, în calitate de membri ai juriilor, are rost un efort atât de mare, cu atât de multe epigrame, la atât de numeroase concursuri. Părerea mea e (am mai sugerat acest lucru chiar pe ”Agonia” încă de acum exact 5 ani, într-un articol intitulat ”Concursiada epigramoasă”) că în lumea epigramei sunt prea multe concursuri și prea multe ierarhizări. Dar, ”fenomenul” este totuși în creștere (sau ”se situează pe un trend ascendent”, cum ar spune alții), așa că eu, ca simplu luptător pe acest front, nu am ce face, țin cont și, iată, îmi mai și spun și părerea despre cum să stabilim ierarhiile.
01310.448
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Rodean Stefan-Cornel
- Tip
- Tehnică literară
- Cuvinte
- 2.056
- Citire
- 11 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Rodean Stefan-Cornel. “Epigrama... luată la bani mărunți.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/rodean-stefan-cornel/tehnica-literara/14043366/epigrama-luata-la-bani-maruntiComentarii (13)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
LGDistincție acordată
LGLaurentiu Ghita✓Foarte interesant, ca un punct de vedere "de cealaltă parte", spunând multe despre cum este recepționată o epigramă într-un concurs, la o redacție. De reținut și de înțeles: aprecierea unei epigrame este subiectivă (zece jurii vor da zece note, poanta care îi place lui Cornel se poate să nu-mi placă mie etc.) și, în pofida algoritmului prezentat de Cornel, nu prea se cuantifică (epigrama nu se poate măsura cu șublerul).
0
DNDistincție acordată
Cornel, am mai avut discuții pe tema aceasta. Îți dreptate în principiu, fiecare evaluator trebuie să aibă o metodă proprie, nu să dea note după ureche. Dar ce spun aici, acum, este nu pentru tine, ci pentru neepigramiști, pe de o parte și pentru epigramiștii cârcotași, pe de altă parte. Pentru că prezentarea aceasta, cu aspect științific, poate da impresia (falsă) că evaluarea unei epigrame se poate face exclusiv prin metode matematice.
Dacă evaluarea unei epigrame s-ar putea face cu micrometrul, atunci orice juriu din lume ar scoate un același clasament. Ori eu contest vehement acest lucru, tot cu metode matematice.
Ipoteză:
Fie A o mulțime de epigrame (să zicem 400, primite de la 100 participanți) și fie X, Y și Z trei mulțimi de evaluatori (să zicem câte 5 în fiecare juriu), toți epigramiști de valoare, competenți și onești, toți stând în față cu metoda lui Cornel (ponderi 3+3+3+1) și cu un calculator de buzunar.
Concluzie:
Niciodată toate cele trei jurii nu vor scoate același clasament. Și nu mă refer la ordinea integrală a celor 100 de participanți ci, atenție, la primii 3!
Dacă evaluarea unei epigrame s-ar putea face cu micrometrul, atunci orice juriu din lume ar scoate un același clasament. Ori eu contest vehement acest lucru, tot cu metode matematice.
Ipoteză:
Fie A o mulțime de epigrame (să zicem 400, primite de la 100 participanți) și fie X, Y și Z trei mulțimi de evaluatori (să zicem câte 5 în fiecare juriu), toți epigramiști de valoare, competenți și onești, toți stând în față cu metoda lui Cornel (ponderi 3+3+3+1) și cu un calculator de buzunar.
Concluzie:
Niciodată toate cele trei jurii nu vor scoate același clasament. Și nu mă refer la ordinea integrală a celor 100 de participanți ci, atenție, la primii 3!
0
LMDistincție acordată
că v-ați stabilit propriile criterii de evaluare. E bine că ați făcut-o riguros și științific. Nu sînt cu toate de acord, adică, personal, aș nota mai consistent prozodia. Dar asta nu contează cît timp toate textele se evaluează după același criteriu. Împortant e că nu se merge "după ureche". Pentru aceasta vreau să remarc efortul de a insista asupra calității. Și de a trage de mînecă pe cel care, întîmplător, poate fi cooptat într-un juriu.
0
RSLaurențiu,
Păi, cine nu poate măsura epigrama ”cu șublerul” să o măsoare cu metrul de tâmplărie, cu palma, sau cu dublu-pasul, dar nu cu ”ochiometrul”!
Vorbind serios, totuși, dintre toate tipurile (genurile, speciile ș.a.m.d.) de creații literare, epigrama cred că este cea mai ”măsurabilă” și nu în primul rând pentru că are o formă fixă ci, mai ales, pentru că, spre deosebire de poezie, care se adresează în primul rând sufletului, epigrama se adresează în primul rând minții, iar pentru conceperea, dar și pentru înțelegerea, ”savurarea” și evaluarea unei epigrame se cer folosite cele mai complexe operații ale gândirii. Și apoi, dacă vorbim de subiectivism (care există) în evaluarea unei epigrame și de faptul că ”nu se cuantifică”, apoi ce să mai spunem de concursurile de poezie modernă sau postmodernă, de concursurile de muzică ușoară, sau concursurile de volume? Sau pe baza căror criterii primesc note studenții de la artă teatrală, de la arte plastice sau de la conservator? Epigrama este favorizată în acest sens, că poate folosi, cât de cât un set de criterii.
Dane,
În principiu ai dreptate, tocmai de aceea trebuie să fim cât mai riguroși putem.
L.I.M.,
Mă bucur că ai înțeles esențialul din materialul postat.
În ce privește ponderea criteriilor (valoarea coeficienților) să știi că și eu, mai pe la început, am acordat importanță mai mare prozodiei și foloseam 5 pentru poantă și 4 pentru prozodie. Apoi, am fost într-o situație interesantă:
Am întâlnit o epigramă cu o prozodie de excepție (în sensul că nu doar erau corecte ritmul, rima, măsura etc., dar totul era de o calitate foarte bună, adică rime bogate, eufonie excepțională ș.a.m.d.). În plus, catrenul avea un limbaj perfect adaptat și de înaltă clasă, totul dovedea ”stil”. Dar, poanta era destul de slăbuță. La sfârșit am văzut că această epigramă avea o notă parcă nemeritat de bună și ulterior am schimbat ponderea. Dar, ai sesizat ceea ce este mai imoprtant: să se folosească aceleași criterii, cu aceeași pondere, la toată seria de epigrame examinate.
Mulțumesc tuturor pentru participare!
Cornel
Păi, cine nu poate măsura epigrama ”cu șublerul” să o măsoare cu metrul de tâmplărie, cu palma, sau cu dublu-pasul, dar nu cu ”ochiometrul”!
Vorbind serios, totuși, dintre toate tipurile (genurile, speciile ș.a.m.d.) de creații literare, epigrama cred că este cea mai ”măsurabilă” și nu în primul rând pentru că are o formă fixă ci, mai ales, pentru că, spre deosebire de poezie, care se adresează în primul rând sufletului, epigrama se adresează în primul rând minții, iar pentru conceperea, dar și pentru înțelegerea, ”savurarea” și evaluarea unei epigrame se cer folosite cele mai complexe operații ale gândirii. Și apoi, dacă vorbim de subiectivism (care există) în evaluarea unei epigrame și de faptul că ”nu se cuantifică”, apoi ce să mai spunem de concursurile de poezie modernă sau postmodernă, de concursurile de muzică ușoară, sau concursurile de volume? Sau pe baza căror criterii primesc note studenții de la artă teatrală, de la arte plastice sau de la conservator? Epigrama este favorizată în acest sens, că poate folosi, cât de cât un set de criterii.
Dane,
În principiu ai dreptate, tocmai de aceea trebuie să fim cât mai riguroși putem.
L.I.M.,
Mă bucur că ai înțeles esențialul din materialul postat.
În ce privește ponderea criteriilor (valoarea coeficienților) să știi că și eu, mai pe la început, am acordat importanță mai mare prozodiei și foloseam 5 pentru poantă și 4 pentru prozodie. Apoi, am fost într-o situație interesantă:
Am întâlnit o epigramă cu o prozodie de excepție (în sensul că nu doar erau corecte ritmul, rima, măsura etc., dar totul era de o calitate foarte bună, adică rime bogate, eufonie excepțională ș.a.m.d.). În plus, catrenul avea un limbaj perfect adaptat și de înaltă clasă, totul dovedea ”stil”. Dar, poanta era destul de slăbuță. La sfârșit am văzut că această epigramă avea o notă parcă nemeritat de bună și ulterior am schimbat ponderea. Dar, ai sesizat ceea ce este mai imoprtant: să se folosească aceleași criterii, cu aceeași pondere, la toată seria de epigrame examinate.
Mulțumesc tuturor pentru participare!
Cornel
0
VSAm citit aceste considerații cu tot interesul, pentru că sunt scrise de un om care chiar are ceva de spus. Nu m-am grăbit să-mi spun părerea, până nu am „rumegat” bine totul.
Personal, am urmărit, de-a lungul timpului, aspectele prezentate de tine. Indiferent că este vorba de o epigramă publicată într-o revistă, almanah etc., sau una premiată la vreun concurs, sunt tentată să o apreciez în raport cu autorul ei, cu așteptările pe care le am de la un autor sau altul (cam ceea ce spui și tu, ceva mai jos).
A. Din nefericire, nu tot ce se publică este publicabil. De curând, am citit niște bazaconii de nedescris, care fac o mare defavoare epigramei. S-ar putea ca necunoscătorii să creadă că epigramele sunt asemenea înseilări fade și să le evite, pe viitor. Dintre criteriile tehnice enumerate de tine, consider că, pentru cititorul de rând, cel mai important este să aibă o poantă bună.
Despre criteriile morale se poate discuta și dincolo de rasism, șovinism sau fascism. Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi se pare prea în regulă să facem haz nici de neputința bătrâneților (cocoașă, lipsa danturii, impotență etc.), de sărăcia semenilor, subiecte supărătoare pentru cei vizați. Totuși, fiecare dintre noi a abordat aceste teme.
B. Cele relatate la punctul 2, se reflectă bine în comunitatea noastră, aici, pe Agonia. De multe ori, ajung la Atelier epigrame slăbuțe, scrise de începători sau de cei care vor rămâne veșnic începători, refuzând să își îmbunătățească scrierile. Unele dintre acestea au poante extraordinare. Am întâlnit multe poante surprinzătoare, care sunt valorificate jalnic. Fiind foarte atentă la ceea ce se publică aici, am observat că unele dintre aceste poante se pierd, altele sunt valorificate de oportuniști.
Observațiile pe care le faci despre evaluatori sunt bine cunoscute. La concursurile unde se fac cunoscute notele acordate de fiecare membru al juriului, poți constata că ai primit un 5 și un 9. Dacă ar fi să se aplice criterii de jurizare matematice, diferența notei ar fi dată de poanta pe care unii o pot găsi genială, în timp ce altora li se poate părea cunoscută. Asta, în cazul fericit în care cei care jurizează sunt epigramiști și se pricep la prozodie, ortografie.
Chiar astăzi am citit, la Atelier, un grupaj care a participat la un concurs. Sunt catrene scrise de cineva care și-a încercat norocul (cam asta făceam și eu, în urmă cu cinci ani), fără să știe măcar că versurile trebuie să rimeze. Totuși, între acel grupaj și cel al lui Grigore Chitul este o diferență de... o jumătate de punct!
Te felicit pentru acest articol și pentru tot ceea ce faci!
Personal, am urmărit, de-a lungul timpului, aspectele prezentate de tine. Indiferent că este vorba de o epigramă publicată într-o revistă, almanah etc., sau una premiată la vreun concurs, sunt tentată să o apreciez în raport cu autorul ei, cu așteptările pe care le am de la un autor sau altul (cam ceea ce spui și tu, ceva mai jos).
A. Din nefericire, nu tot ce se publică este publicabil. De curând, am citit niște bazaconii de nedescris, care fac o mare defavoare epigramei. S-ar putea ca necunoscătorii să creadă că epigramele sunt asemenea înseilări fade și să le evite, pe viitor. Dintre criteriile tehnice enumerate de tine, consider că, pentru cititorul de rând, cel mai important este să aibă o poantă bună.
Despre criteriile morale se poate discuta și dincolo de rasism, șovinism sau fascism. Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi se pare prea în regulă să facem haz nici de neputința bătrâneților (cocoașă, lipsa danturii, impotență etc.), de sărăcia semenilor, subiecte supărătoare pentru cei vizați. Totuși, fiecare dintre noi a abordat aceste teme.
B. Cele relatate la punctul 2, se reflectă bine în comunitatea noastră, aici, pe Agonia. De multe ori, ajung la Atelier epigrame slăbuțe, scrise de începători sau de cei care vor rămâne veșnic începători, refuzând să își îmbunătățească scrierile. Unele dintre acestea au poante extraordinare. Am întâlnit multe poante surprinzătoare, care sunt valorificate jalnic. Fiind foarte atentă la ceea ce se publică aici, am observat că unele dintre aceste poante se pierd, altele sunt valorificate de oportuniști.
Observațiile pe care le faci despre evaluatori sunt bine cunoscute. La concursurile unde se fac cunoscute notele acordate de fiecare membru al juriului, poți constata că ai primit un 5 și un 9. Dacă ar fi să se aplice criterii de jurizare matematice, diferența notei ar fi dată de poanta pe care unii o pot găsi genială, în timp ce altora li se poate părea cunoscută. Asta, în cazul fericit în care cei care jurizează sunt epigramiști și se pricep la prozodie, ortografie.
Chiar astăzi am citit, la Atelier, un grupaj care a participat la un concurs. Sunt catrene scrise de cineva care și-a încercat norocul (cam asta făceam și eu, în urmă cu cinci ani), fără să știe măcar că versurile trebuie să rimeze. Totuși, între acel grupaj și cel al lui Grigore Chitul este o diferență de... o jumătate de punct!
Te felicit pentru acest articol și pentru tot ceea ce faci!
0
RSVali,
Cele comentate de tine la capitolul A, apropo de criteriile după care apreciem dacă o epigramă este sau nu publicabilă (cu referiri la preferințele ”cititorului de rând”) mă obligă să spun aici (în material nu am scris, nedorind să-l fac prea lung) că problema ”cititor avizat-cititor de rând” nu ar trebui să ne influențeze în evaluarea dacă o epigramă este sau nu cel puțin publicabilă. Altfel spus, opinii de genul ”acest catren, cu probleme de prozodie și de gramatică, nu este publicabil în carte sau în revista umoristică, dar merge în ziarul local, că nu toți cei care citesc această publicație știu prozodie și gramatică, dar înțeleg poanta și o să le placă” mie mi se par de-a dreptul nocive pentru epigramă, în general.
În strânsă legătură cu acest aspect este întrebarea ”Pentru cine scriem? Pentru noi? Pentru celalți epigramiști? Pentru critici? Pentru publicul larg? Pentru un segment din public?”. Sau mai bine zis, creatorul de epigramă trebuie (sau nu) să-și pună o asemenea problemă? Eu am câteva opinii în acest sens, dar nu e timpul și spațiul potrivit (poate cu altă ocazie).
Cu acele criterii morale mi se pare foarte complicată problema, de aceea am și dat de înțeles că lista acestora poate fi mult extinsă, dar nu cred că se poate ajunge la un consens (chiar și exemplele date de tine pot stârni multe discuții contradictorii, fără rezultat, până la urmă).
Mulțumesc pentru lecturarea atentă și pentru cuvintele frumoase.
Doamnă Eugenia Reiter,
Atenția acordată de dumneavoastră acestui text mă convinge și mai mult că priviți foarte atent fenomenul epigramatic, ceea ce, sunt convins, ne onorează pe toți luptătorii de pe acest front, al epigramei. Mulțumesc și eu!
Cornel Rodean
Cele comentate de tine la capitolul A, apropo de criteriile după care apreciem dacă o epigramă este sau nu publicabilă (cu referiri la preferințele ”cititorului de rând”) mă obligă să spun aici (în material nu am scris, nedorind să-l fac prea lung) că problema ”cititor avizat-cititor de rând” nu ar trebui să ne influențeze în evaluarea dacă o epigramă este sau nu cel puțin publicabilă. Altfel spus, opinii de genul ”acest catren, cu probleme de prozodie și de gramatică, nu este publicabil în carte sau în revista umoristică, dar merge în ziarul local, că nu toți cei care citesc această publicație știu prozodie și gramatică, dar înțeleg poanta și o să le placă” mie mi se par de-a dreptul nocive pentru epigramă, în general.
În strânsă legătură cu acest aspect este întrebarea ”Pentru cine scriem? Pentru noi? Pentru celalți epigramiști? Pentru critici? Pentru publicul larg? Pentru un segment din public?”. Sau mai bine zis, creatorul de epigramă trebuie (sau nu) să-și pună o asemenea problemă? Eu am câteva opinii în acest sens, dar nu e timpul și spațiul potrivit (poate cu altă ocazie).
Cu acele criterii morale mi se pare foarte complicată problema, de aceea am și dat de înțeles că lista acestora poate fi mult extinsă, dar nu cred că se poate ajunge la un consens (chiar și exemplele date de tine pot stârni multe discuții contradictorii, fără rezultat, până la urmă).
Mulțumesc pentru lecturarea atentă și pentru cuvintele frumoase.
Doamnă Eugenia Reiter,
Atenția acordată de dumneavoastră acestui text mă convinge și mai mult că priviți foarte atent fenomenul epigramatic, ceea ce, sunt convins, ne onorează pe toți luptătorii de pe acest front, al epigramei. Mulțumesc și eu!
Cornel Rodean
0
DNVali, Cornel, ați atins o problemă importantă, poate cea mai importantă în literatură și, în general, în artă. Care e publicul țintă? Voi ați legat-o de calitate, un atribut care, la epigramă, e ceva mai ușor de apreciat. Chiar dacă în jurizare apare subiectivismul, totuși majoritatea specialiștilor poate cădea de acord: o epigramă este bună sau nu este bună. Mi se pare clar că, indiferent de publicul țintă, un epigramist trebuie să se străduiască să scrie epigrame de nivel înalt și, în măsura în care poate, să îi formeze pe începători în aceeași direcție.
Poate că un cititor neavizat nu va face diferența între epigrame bune și mai puțin bune dar, cu siguranță, nu se pune problema că o epigramă foarte bună nu va fi înțeleasă și apreciată de oricine.
Din păcate, asta se întâmplă cu poezia și cu artele plastice. Artiștii de valoare împart publicul în două categorii: cunoscători și maneliști. Ei omit (poate cu bună știință, pentru a avea un alibi) că există o a treia categorie, intermediară - oamenii suficient de culți pentru a nu intra la "maneliști" și destul de puțin cunoscători ai artei moderne. Enumăr: ingineri, economiști, medici, profesori de științe exacte, persoane doar cu bacalaureat, dar cu mai multe lecturi decât unii dintre "cunoscători".
Publicul acesta, de nivel intermediar, este mult mai numeros decât "cunoscătorii" dar, din păcate, nu înțelege poezia modernă nu, din vina lui, ci din vina poeziei, care s-a îndepărtat prea mult. Acesta este unul din motivele pentru care nu se mai cumpără carte.
Ca o paranteză, apreciez că cei mai mulți epigramiști de valoare fac parte din acest public intermediar. Puțini epigramiști pot afirma argumentat: poezia asta (modernă) e bună! Culmea e că nici poeții între ei nu pot cădea de acord: poezia asta e bună, pentru că... Dar asta e altă problemă.
Poate că un cititor neavizat nu va face diferența între epigrame bune și mai puțin bune dar, cu siguranță, nu se pune problema că o epigramă foarte bună nu va fi înțeleasă și apreciată de oricine.
Din păcate, asta se întâmplă cu poezia și cu artele plastice. Artiștii de valoare împart publicul în două categorii: cunoscători și maneliști. Ei omit (poate cu bună știință, pentru a avea un alibi) că există o a treia categorie, intermediară - oamenii suficient de culți pentru a nu intra la "maneliști" și destul de puțin cunoscători ai artei moderne. Enumăr: ingineri, economiști, medici, profesori de științe exacte, persoane doar cu bacalaureat, dar cu mai multe lecturi decât unii dintre "cunoscători".
Publicul acesta, de nivel intermediar, este mult mai numeros decât "cunoscătorii" dar, din păcate, nu înțelege poezia modernă nu, din vina lui, ci din vina poeziei, care s-a îndepărtat prea mult. Acesta este unul din motivele pentru care nu se mai cumpără carte.
Ca o paranteză, apreciez că cei mai mulți epigramiști de valoare fac parte din acest public intermediar. Puțini epigramiști pot afirma argumentat: poezia asta (modernă) e bună! Culmea e că nici poeții între ei nu pot cădea de acord: poezia asta e bună, pentru că... Dar asta e altă problemă.
0
GILuăm, un număr de voluntari, 10 epigrame cunoscute ale unui autor cunoscut și le ierarhizăm după criteriile propuse de Cornel. Și vedem ce iese. Ce ziceți?
0
NBDistincție acordată
Dacă aș evalua ( deși nu mi-o cere nimeni și cred că nici nu am acest drept) textul de mai sus, aș spune că este o oglindă perfectă a omului Cornel Rodean. Și poate, în aceeași măsură, a epigramistului. Observați meticulozitatea, rigoarea cu care Domnia Sa tratează fenomenul numit EPIGRAMÃ, făcând o paralelă cu poziția lui la o catedră universitară dar nu una oarecare ci ...militară, de unde a și ieșit la pensie. Sau a intrat. Nu știu cum e mai corect. De aici rezultă și izul cazon al textului, cu ingrediente riguros măsurate și bine proporționate. În C.Ș.R. nu veți vedea niciodată un boem care lasă treburile să curgă în voia sorții. Nu. El le controlează minuțios. Nu intenționez să merg mai departe cu caracterizarea mai vechiului meu prieten ci, cu cele spuse de el. M-a distrat la un moment dat o afirmație-truism demnă de regele fotbalului românesc. Citez ":Indiferent de cadrul în care se analizează o epigramă (într-o redacție a unei publicații, într-un colectiv de realizare a unei cărți ș.a.m.d.), consider că aceasta, pentru a vedea lumina tiparului trebuie să fie cel puțin publicabilă." Îcheiat citatul. Respectiv, ca să nu fie rău trebuie să fie bine. Deci, ca să se publice, trebuie să fie publicabilă. Normal. Așa zic și eu. Nu voi repeta metafora cu șublerul sau micrometrul cu care, evident, nu sunt de acord. Nu voi fi adeptul arbitrării după un sistem tip grilă. Dar nici „după ureche”. Cu riscul de a mă contrazice singur, din cele spuse de Cornel aș extrage o bună parte pe care aș împleti-o cu puțină fantezie de boem, cu puțin parfum de București, să zicem. Greu, foarte greu să găsești un juriu perfect. Mai exact, imposibil. Fără să intru în amănunte de jurizare, aș proceda, cum de altfel o fac destui confrați la ora actuală. Cred că prima operație pe care ar trebui s-o facă (și repet, mulți o fac) ar fi o prejurizare în care să se taie „în carne vie”. Trebuie să se elimine fără drept de contestație catrenele fără poantă și (sau) prozodie corectă. Un organizator bun este și un epigramist bun. Cu una sau două excepții în care organizatorul doar cochetează cu epigrama dar este un pasionat cititor de poante. Deci, în urma unei preselecții de epurare, să ajungă la arbitri doar lucrările sensibil apropiate valoric. Mai departe, modul de jurizare să și-l adopte fiecare în parte. Cu inima, cu mintea, cu șublerul, cu ce vrea el dar s-o facă bine. Eu cred că la noi epigramiștii, nu e greu să seleționezi epigramele ci...arbitri. Se știu destule cazuri în care s-a mers pe reciprocitate, pe „nemeșag”, pe „obligații”, pe încurajări nejustificate ale unor începători fără orizont sau chiar pentru plătirea unor polițe. Știu cazuri (recunoscute de „făptași”) în care diplomele au fost completate înainte de a ajunge materialul la arbitri. Cu ani în urmă, datorită sau din cauza cenzurii comuniste, era doar un arbitru: M.Trifu sau cu mici excepțtt încă unul sau maxim doi. Nu spun că erau perfecți, nici vorbă, deoarece subiectivismul nu ține cont de eră dar în bună măsură se reușea o triere cât, de cât apropiată de adevăr. Aici mai e un aspect. Atunci arbitri nu erau plătiți ca de altfel nici premianții. O fi fost mai bine, o fi fost mai rău? Greu de spus. Personal cred că da. Dar nu pot da rețete și nici arbitri. Cam atât.
p.s. Felicitări Cornel pentru ținuta academică a pledoariei tale.
0
NBpe undeva în textul meu, a se citi "arbitrii" în loc de "arbitri"-- mulțumesc și scuze. La propunerea lui Gârda...aferim!
0
LGAcest text va fi editorialul din numărul următor al EPIGRAMEI. Asta ca să subliniez și eu justețea poziției lui Cornel. Și, pentru că tot am pomenit de EPIGRAMA, mărturisesc că, oarecum, așa procedăm la revistă. Țin cont foarte mult de diagnosticul lui Cornel, pentru că eu, recunosc, nu am meticulozitatea lui și îmi mai scapă vreo "nepublicabilă". Bineînțeles că și așa, se mai strecoară câte o "gherlă", se mai închide un ochi că, de, nu poți publica numai "așii"! Oricum, îi mulțumesc încă o dată lui Cornel pentru ajutorul și contribuția sa la realizarea revistei EPIGRAMA!
0
RSDan Norea, în principiu sunt de acord cu tot ce spui, nu mai comentez.
Nae Bunduri și Laurențiu Ghiță, mulțumesc pentru gândurile bune.
Nelu Gârda,
1. În opinia mea, un experiment ca acela pe care îl propui tu, ca oricare altă cercetare (nu contează că-i spunem ”experiment”, ”simulare” sau o definim în alt fel, printr-o tehnică folosită în cercetarea sociologică) ar trebui să pornească de la o ipoteză și de la o comandă socială. Altfel spus, noi ce vrem să demonstrăm? Ce vrem să dovedim sau să infirmăm? La ce ne vor folosi rezultatele? Oricum, la orice concluzii vom ajunge, nu vom putea să generalizăm o metodă de evaluare în epigramă, sau un sistem de criterii folosite în acest scop, problema ținând de opțiuni personale. Iar de emiterea unor norme, a unor reglementări în acest domeniu (al mișcării epigramatice, în general) nici nu poate fi vorba, ar fi aproape imposibil.
2. Dacă totuși cineva dorește să organizeze un asemenea experiment, eu cred că acțiunea ar avea mai multă relevanță dacă s-ar alege epigrame de la mai mulți epigramiști (nu doar de la unul), iar textele ar trebui să fie de valori evident diferite.
3. În fine, dacă rezultatele evaluării într-un sistem de criterii nu sunt comparate cu rezultatele evaluării folosind alt sistem de criterii, sau nu sunt puse față în față cu cele ale evaluării ”din ochi”, atunci munca ar fi de prisos.
Și, începând de aici (adică de la punctul 3), problema se complică prea mult...
Părerea mea!
Cornel
Nae Bunduri și Laurențiu Ghiță, mulțumesc pentru gândurile bune.
Nelu Gârda,
1. În opinia mea, un experiment ca acela pe care îl propui tu, ca oricare altă cercetare (nu contează că-i spunem ”experiment”, ”simulare” sau o definim în alt fel, printr-o tehnică folosită în cercetarea sociologică) ar trebui să pornească de la o ipoteză și de la o comandă socială. Altfel spus, noi ce vrem să demonstrăm? Ce vrem să dovedim sau să infirmăm? La ce ne vor folosi rezultatele? Oricum, la orice concluzii vom ajunge, nu vom putea să generalizăm o metodă de evaluare în epigramă, sau un sistem de criterii folosite în acest scop, problema ținând de opțiuni personale. Iar de emiterea unor norme, a unor reglementări în acest domeniu (al mișcării epigramatice, în general) nici nu poate fi vorba, ar fi aproape imposibil.
2. Dacă totuși cineva dorește să organizeze un asemenea experiment, eu cred că acțiunea ar avea mai multă relevanță dacă s-ar alege epigrame de la mai mulți epigramiști (nu doar de la unul), iar textele ar trebui să fie de valori evident diferite.
3. În fine, dacă rezultatele evaluării într-un sistem de criterii nu sunt comparate cu rezultatele evaluării folosind alt sistem de criterii, sau nu sunt puse față în față cu cele ale evaluării ”din ochi”, atunci munca ar fi de prisos.
Și, începând de aici (adică de la punctul 3), problema se complică prea mult...
Părerea mea!
Cornel
0
NBDacă privim activitatea noastră doar în scopuri lucrative, propunerea lui Gârda nu folosește nimănui. Dar, prin natura noastră, suntem niște copii bătrâni, adică ne place să ne mai și jucăm. Un astfel de joc putem să-l luăm, pur și simplu, ca divertisment. Asta nu înseamnă că nu ar avea și un substrat din care s-ar putea trage anumite concluzii. Sau să capete aspectul de "comă indusă" pentru a nu opera "pe viu". Părerea mea. Aștept provincia.
0