Meseriașul strângător

În mod firesc, românul „meseriaș” nu își poate exercita rolul dacă nu are ce îi trebuie, în principal scule și piese. Deși se spune că, de foarte multe ori, în lipsă de altceva, poate face minuni doar cu o sârmă și un patent. „Pe vremuri”, cu sculele nu erau chiar așa de mari problemele, că le cumpărai o dată și te țineau ani buni, poate întreaga viață, dar piesele de schimb și materialele consumabile prin excelență treceau și era bine să ai tot timpul rezerve. Fără exagerare, am putea scrie pagini întregi doar făcând un inventar – sumar și acesta – al pieselor pe care le avea, mai anii trecuți, un bun gospodar, un „meseriaș” destoinic. Începând de la cele pentru instalațiile sanitare și de gaz și continuând cu altele pentru uși, geamuri, aparate electrocasnice, jucării etc. etc. etc. Dacă gospodarul folosea o bicicletă – alte și alte piese! Dacă avea autoturism... ce să mai vorbim, multe alte piese de tot felul! În principiu, cine avea apartamentul mai mic, cu un singur balcon, își ținea lăzile/cutiile cu scule și piese într-o debara pe hol, cine avea apartamentul mai mare, cu două balcoane (de fapt, un balcon și o logie), își păstra toate aceste obiecte în „balconul închis” (logie). Apoi erau cei favorizați de soartă, care dețineau o boxă la subsol sau un garaj în spatele blocului. Proprietarii de casă „pe pământ”, cu curte, grădină, garaj, magazii, pivniță, terasă, pod s.a.m.d. stăteau, teoretic, cel mai bine din punct de vedere al spațiilor de depozitare, dar și ei se plângeau că nu mai știu pe unde să-și păstreze sculele și piesele de rezervă, ei având pe acasă, în plus față de ceilalți, sumedenie de fiare, sârme, scânduri și lemne diverse, butoaie, care ocupau spațiu mare. În concluzie, „meseriașul” trebuia să fie „strângător”, să aibă de toate, tot timpul, și chiar să-i prisosească. Metodele prin care el reușea asta erau diverse, cele mai ingenioase dintre ele fiind observate de mine pe timpul anilor 80 ai secolului trecut, când prin magazine nu prea mai găseai nimic, criza fiind generală, nu doar alimentară, că asta se amintește mai des. Aveam un prieten care, pe scurt, proceda cam așa: Cumnatul său era benzinar, mergea la el și îl ruga să îi facă rost de un bon în plus (când benzina era raționalizată, „pe cartelă”, fiecare proprietar de autoturism avea dreptul la un bon de 20, 30, 40 de litri pe lună, funcție de perioadă și de localitate). Cu bonul de benzină mergea la fabrica de napolitane la un vecin de-al său, magaziner, care îi dădea, contra cost, relativ legal, două cutii de napolitane „pentru export”. Bineînțeles, și magazinerul de la napolitane plătea benzina când mergea cu bonul la pompă, totul era legal. Apoi, prietenul dădea cadou o cutie vânzătoarei de la electrice, să îi comande niște lămpi pentru televizor, din alea bune, și să îl anunțe când le primește, să nu le pună la vânzare până ajunge el, iar cealaltă cutie o dădea vânzătoarei de la piese auto, să-i spună când primește pivoți. Sau altă situație asemănătoare: Domnul Ionescu, fiind rudă apropiată cu șeful de la „desfacere” de la fabrica de textile care producea niște costume foarte căutate și imposibil de găsit în „comerțul socialist”, îi dă un telefon de avertizare și trimite pe cineva să îi vândă un costum - vezi Doamne! – „refuzat la export”. Acesta plătește costumul și, în semn de recunoaștere, lucrând ca maistru la fabrica de creioane, îi face rost celui care l-a trimis la costum, de patru cutii de creioane colorate „Policolor”, de cea mai bună calitate. Dar domnul Ionescu este și un bun gospodar, un mare „meseriaș”. El dă o cutie de creioane fetiței lui, iar pe celelalte trei le face cadou vânzătoarei de la sanitare, care are mai mulți copii mici, cu rugămintea, dacă se poate, să îi dea un telefon când „se bagă” baterii mai bune pentru baie. Și așa mai departe... Ajunși aici cu exemplificările, trebuie să facem o precizare, mai ales pentru cititorii care nu erau adulți înainte de 1989. Vorbeam în rândurile de mai sus despre a da ceva pentru a primi altceva (funcție de accesul pe care îl aveai la diferite bunuri prin natura ocupației), metodă extrem de utilizată pentru toți meseriașii care aveau nevoie de piese, scule, accesorii diverse, dar și de simplii cetățeni, pentru nevoile de consum. În anii 80 mai era, însă, o practică de „a da ceva”, mult mai interesantă. Ideea era că în multe locuri „nu puteai merge cu mâna goală”, deși nu primeai nimic în schimb, doar ți se rezolva o problemă, pe care oricum cel din fața ta ar fi trebuit să o rezolve, prin natura obligațiilor de serviciu. Nu vorbim aici de rezolvarea unor probleme ilegale, de corupție la nivel înalt, de mită substanțială. Nu vorbim, deoarece nu cunoaștem și nici amuzante nu par. Mai concret, la doctor, la funcționarul de la primărie, la orice ghișeu unde te prezentai cu o cerere, la polițistul de la evidența permiselor ș.a.m.d. mergeai „cu ceva”, cu o „atenție”, care putea fi o ciocolată, un săpun, un pachet (cartuș) de țigări, o sticlă de coniac etc. Bineînțeles, diferențiat, că doar nu mergeai la un doctor cu o ciocolată și la un simplu funcționar cu un cartuș de Kent, ci invers. Iar aceste „atenții”, de cele mai multe ori, nu erau consumate de cei care le primeau, ci erau date mai departe, practic se învârteau într-un circuit. Am auzit pe cineva, mai hâtru, care propunea un „studiu” într-un birou plin cu funcționari la care nu venea aproape nimeni cu mâna goală. Zicea să se facă un semn discret cu pixul pe un pachet de țigări primit de către un lucrător al biroului respectiv, acesta să dea pachetul în altă parte și să se urmărească în câte zile se întoarce înapoi. Dar să revenim la problema principală a acestei povestiri și să exemplificăm un alt tip de „meseriaș strângător”, nu din cel care dă ceva pentru a primi o piesă necesară sau pentru o putea cumpăra preferențial, despre care am scris la început: - Vecine, nu îți trebuie o „bucșă silent”? Ți-o vând foarte ieftin! - Nu, mulțumesc, am și eu vreo trei! - Păi, dacă ai trei, dă-mi mie două și îți rămân dator, poate, vreodată, ai și dumneata nevoie de ceva. Ei, ăsta cu bucșa este un șmecheraș nevinovat, dar am auzit, fără să îmi doresc asta, și de un „strângător” chiar nesimțit. E drept, eu nu am interacționat cu el niciodată, dar un prieten de-al meu a fost pus într-o situație în care eu nu știu cum m-aș fi comportat. Încercați și dumneavoastră să vă puneți în locul lui. Mă întâlnesc, deci, cu prietenul respectiv, vorbim de toate, bem o bere și, la un moment dat, după ce mă avertizează că îmi povestește ceva de necrezut, începe: „Acum vreo doi sau trei ani, o cunoștință mi-a spus că merge la Constanța cu un camion, în interes de serviciu și m-a întrebat dacă nu vreau să îmi cumpere și mie două cutii mari cu vopsea de vapoare, care ar fi excelentă pentru antifonarea autoturismului. Are o legătură în acest sens și ar fi păcat să nu o exploateze. M-a avertizat că vopseaua este destul de scumpă, dar părerea lui este că își merită, pe deplin, toți banii. Am fost de acord, i-am mulțumit, i-am dat și banii înainte (într-adevăr, o sumă frumușică) și, în vara respectivă, ajutat de un văr mai meseriaș decât mine, mi-am antifonat Dacia. După ce am terminat toată treaba, m-a abordat un vecin - cred că îl știi și tu, din vedere, hai că ți-l spun, dar te rog frumos să nu mai zici nimănui, că mi-e rușine de rușinea lui – și mă întreabă dacă nu mi-a mai rămas ceva vopsea, că îi trebuie și lui pentru nu știu ce mărunțiș. Mai rămăsese, în una dintre cutii, cred că mai bine de un kilogram, dacă nu vreo două, i-am dat cutia cu totul, fără nicio pretenție, mi-a mulțumit și cam atât, deocamdată... Dar ce să vezi!? În urmă cu câteva săptămâni, am fost la pescuit, când am ajuns la un dig am văzut o bucată de beton, eram sigur că pot trece peste ea fără probleme, dar avea o sârmă groasă pe care nu am observat-o inițial și mi-a zgâriat foarte adânc pragul din dreapta. Atunci, mi-am adus aminte de vecinul cu vopseaua de vapor. M-am gândit că, dacă nu a folosit-o pe toată, poate îmi era mie de ajutor, că mare filozofie nu era! Pragul nefiind înfundat, trebuia doar să curăț locul cu o perie de sârmă și cu șmirghel și să dau cu vopseaua respectivă. Însă cum să-i spun? Că, vorba ceea din copilărie: mere, pere, ce se dă nu se mai cere! Am așteptat până m-am întâlnit cu el întâmplător și, când m-a întrebat ce mai fac, i-am povestit ce am pățit la pescuit. Așteptam un moment al conversației prielnic, astfel încât, ușor-ușor, să aduc cumva în discuție chestiunea vopselei de care aveam nevoie. Dar nu a mai fost nevoie să aștept, deoarece vecinul mi-a spus direct că mă ajută el să rezolv problema. Mi-a explicat cum a cumpărat, de curând, de la cineva care venea de la Constanța, niște vopsea de vapor, de o calitate excepțională, și-a făcut treaba cu ea și i-a mai rămas o cutie de un kilogram. Vopseaua este foarte scumpă, a dat pe ea o groază de bani și el propune să îmi vândă mie toată cutia. Eu am rămas perplex, nu atât când mi-am revăzut vopseaua, pusă într-o altă cutie, ci când am auzit câți bani trebuie să îi dau ca să mi-o răscumpăr! Și i-am dat, ce era să fac? Nu am avut curajul să îi spun de la obraz ceea ce ar fi trebuit, ăsta sunt eu, îmi pare rău!” Are și o morală istorisirea respectivă: Când știi că ai memoria scurtă, să fii atent la ce minciuni spui și pe cine minți!