De-aș avea acum o scară,
O lumină și un cerc,
Aș urca în vârful tâmplei
Căutând ceva, un piept.
De-ai avea în mâini o undă,
O inimă și-un triunghi,
Ai găsi în vârful frunții
Ar vrea el oare să scrie despre plante?
Cum ele cresc, cum se usucă,
Cum anotimpurile nu sunt decât un lanț,
Cum cireșul, în semn de condoleanțe,
Înflorește în alb?
Se zbate
Luptă și te apără!
Ia o piatră și azvârle-o cât mai departe.
Privește-o cum se face apă și brazi,
Apoi minunează-te!
"Luptă și te apără!", ți se spune,
Apoi aruncă-te și privește cum ți se
Secundele trec mai repede ca obsesia timpului de om.
Când ești tânăr, ești ascuns de tine.
De aceea știi să iubești, să ridici piatra din râu,
Să-ți arunci dinții în fața tuturor.
Ce nu ți se
Iată-mă deci gol, cioplit, cu margini de piatră dură atârnandu-mi de omoplați
Sunt cobaiul neo-platonic perfect.
Penele-mi sunt într-un pahar transparent pe care l-am lăsat în soare
Poate, poate
Mâna mea pe-a ta tâmplă a prins picioare.
Atunci am început să mergem
Și cu cât mergeam mai mult
Cu atât mai tare șchiopătam.
La final ne-am găsit
Goi, în pături, descheiați la piept.
Nu mai există nici azi, nici mâine, nici poimâine.
Nu mai există nimic decât nimicul însuși
Care, respirând greu, își da ultima suflare.
Nu mai există nimic și din nimic se naște totul
Și totul
Diminețile dau farmec întregii zile.
Un sărut tremurat pe-un plex solar,
Un vis înecat într-o cafea,
Și-un corp scufundat în pijamale largi
În care tu îți cauți, pierdută,
Gura
În toată nemișcarea asta particulele se-aleargă
și se îmbrâncesc fără scrupule,
iar în pupila ta se îneacă un licăr de lumină.
Aici, în aici-ul de acum un minut
și în toate secundele
Mă asemui cu o piatră
În furcile timpului, îmi prezerv starea latentă
pentru un râu ce urmează să mă spele.
Îmi aștept tăcut erodarea,
lipsit de orice dorință de mișcare
Și ascund
Absurde dereglări definesc realul
Care, avantajat de-al tău spirit slab și rupt
Își face culcuș în tenebrele creierului.
El izbește, îți bate și distruge
Asemeni unui berbec galic,
Sâmbure de nucă ți-a ajuns inima.
Ascunsă adânc în coaja-i de munci
lumea ți-o ia, aruncând-o ca pe o piatră în Magdalena
sau tu ți-o arunci…
Nici nu știi. Ai uitat cum sună scoica
Tu să-ntinzi o mână
Frivolă de altfel,
Atunci când, încălecați de roșul soarelui,
Ochii-ți vor porni în galop către casă.
Să nu tremuri. Mulți înainte au întins,
Și-au gâdilat osul
RB