Reti Liviu Crinel

Ce faci atunci când plouă? Ai să mai numeri bani?! Ș-aștepți o lume nouă, Cu timp și munți de ani. Ce faci atunci când plouă? Înfrunți doar stropii mari, Pe cei micuți de rouă Îi ștergi

Ești un bolnav de frică și sens Închis acum în a ta viață, Ce azi trăiește mai intens Și încâlcit în propria ață. Alergi spre azimutul mult visat, Sub stele ridicate din mocirlă Și azi ai

Cine a furat primăvara? Cine aruncă cu fulgi? Căci ziua e-aproape de seară Și nu știi pe unde ajungi. Ce grea atmosferă se lasă Pe pleoapele greu încercate, Acum, când stăm numai în

Nu vreau să scriu nimic Nu vreau să știu, să zic Căci timpul mi-a rămas mai mic Cu astă zi, când totul doare. Nu vreau să spun nimic Nu vreau să cred, să strig Căci timpul este foarte

La tine femeie, mereu îmi e gândul Și pagini de cărți răsfoi-vom o mie, Pocalul de viață ne-a prinde sorbindu-l, Când stele răsar, către cer dinspre glie. Puterea în rod să te țină

Au înflorit pe ramuri fulgii, Minuni de iarnă ni se-arată, Pe dealuri se aleargă murgii, Iar, noi privim natura toată. Albastru-i cerul infinit, Nori de zăpadă s-au ascuns, Cărarea

Pustiu era pe străzi de dimineață. pustiu este și-n suflete, acum, dar flacăra luminii o răsfață, al meu surâs de peste drum. Mă mișc să caut linia ideală în cercul jocului

Ce faci, leoaico? E tânără iubirea? Acum, când nori petrec peste-al tău pat de catifea. Ce spune ziua și ce mai spune clipa? E veșnică iubirea? Tu te-ai întors la ea? Cum este marea

Sunt zile de istorie ce se scriu, pe telefoanele aprinse-n întuneric, iar eu tastez acum în purpuriu pentru un viitor mai feeric. Mă-ndeamnă zilele de altădată, când frica ne ținea în

Ce-albastru este acuma cerul și ce lumină se ascunde-n zare; astazi, ascult doar gerul și frunzele ce cad peste cărare. Se-ngână rămășițele de toamnă cu jocul iernii, zgribulit și eu

Ne apropiem de sărbători în ritm de strigăt cadențat și timpurile ne transmit fiori pe timpul ăsta înghețat. Lumina-n felinare pâlpâie mocnit pe străzile încinse-n vâlvătaie și doar

A adormit poporul proletar și s-a trezit bogat de râs sub soare, căci altfel era un stigmat pe bolta vremii fără de culoare. Istoria, însă, la-ntărit la rădăcini, pe plaiuri carpatine de

Sunt lucruri fără importanță, sunt lucruri ce ne stau în drum, acum, cu multă inconstanță și urmărite din postum. Ne bântuie agale nedreptatea cu pasul ei mărunt și cadențat și doar

Este Septembrie și-i cald, Doar roiuri de țânțari plutesc, Deasupra mării de smarald Și a naturii plină de lumesc. Umiditatea permanentă și activă Aruncă valuri de bruboane peste

În valorile recente s-a produs răscoală, Cică omul în prezent, poate făr' de școală. Astfel, contracepția-i luată Și concepția alungată. Banii sunt pe primul loc, De ești doct sau

Se caută, dar nu se regăsesc, Se văd, dar nu se pot atinge, Încearcă tot ce e ceresc Pe timp și clipa ce se stinge. Trăiesc ca să reflecte timpul, Cum corpurile lor o cer Și schimbă ritmic

S-a ridicat natura toată Peste umilele jivine, Căci astăzi timpul o arată, Ca vinovat răpus de tine. Au coborât urșii la vale Să vadă asfințitu-n creste; Și au ieșit din hibernare Căci

Agonizând justiția, Un gândăcel proscris A încercat soluția De-a invoca un vis. Având antena ruptă Pe capul cam curbat Și-o ceafă cam abruptă Pe gâtu-i divizat, Zâmbește, doar c-un

Vorbește-mi despre țara mea Al meu țăran cu mâini crăpate, Vorbește-mi doar pe limba ta Căci astăzi încă se mai poate. Hai spune-mi cum îi fruntea ta, Cum ninge astazi peste umeri Și vremea cât

Iți scriu, acum, în seara asta Când timpul se sucombă-n mintea mea Și cred că m-a lovit năpasta, Căci simt că nu te pot avea. Iți scriu cu litere cerate Pe chipul tău de catifea Și cred

Doi ochi își plâng de milă Pe-o margine de canapea, Iar mintea cea senilă, Nu poate a-i înduioșa. O inimă se tânguie în silă Pe-un vag suspin eliberat, Căci dorul dinspre o copilă,

La geam curg picuri mari de foc Pe sticla udă, rece; Și valuri năvălesc pe loc, Când gândul stă să-ncerce. Acum e anotimpul ud, Când fulgere s-arată; Și tunetele se aud Pe bolta neagră,