Relu Cazacu

ai cumpărat o cutie cu baloane "pune-ți ultimele suflări în ele voi sparge câte unul la fiecare aniversare a noastră fără tine" mi-ai spus

toată lumea plecase eram singuri între doze de bere goale și coji de semințe stăteam pe treptele din spatele blocului stăpâneam tot cerul morților cădea prima ninsoare din acel an îngerii

dacă aș ști că moartea mă poate legăna cum o făceau picioarele mamei aș pune capul pe versurile ei și aș muri la sfârșitul poemului în locul punctului

iubito spală ferestrele să privească vecinii în garsoniera asta de 32 mp2 inutili să îmi vadă zilele proaste nu am să le ascund nu îmi e rușine se vor uita & se vor mira cum scriu în

calc încet să nu deranjez betonul orașului mi-aș ascunde fața panourile publicitare să nu-mi recunoască rutina cobor scările stației de metrou un homeless mângâie clapele

dimineața viața îmi pare un șotron jucat cu piatra funerară pe muchia monedei în jurul dozatorului de cafea un șotron jucat până la dezmeticire apoi verb lângă verb înalț schelele

mersul prin ploaie m-a învățat să scriu cuvinte impermeabile pelerine să nu mă ude lacrimile iubitelor părăsite să nu îmi intre fericirea la apă dar nu am învățat să scriu lanțuri să lege

mângâi copilul pierdut în parc copilul pe care nu l-am avut niciodată nu îl gătesc punându-i crengi de cireș să fie frumos nu îi injectez botox nu îi fac implant cu silicon să participe la

simt o durere în brațul stâng lângă tatuaj se umflă cineva apelează serviciul de urgență ambulanța are draperii în loc de uși băieții în roșu le trag să nu mă vadă orașul de parcă el

în barul care se transformase în raion de cosmetice dumnezeiești îți turnam vin în pahar mi-ai spus: "cine te-a făcut să se spele cu tine pe cap mortului nu-i mai pui tichiuță de cauciuc

urcăm spre cabană berea încă ne colorează zâmbetele râdem în noapte mă sprijin de tine parcă mă cari în spate oricum tu faci sală eu m-am îngrășat noi la poalele muntelui vorbim

aud țipătul pantofilor sub apăsarea piciorului în timp ce te îndepărtezi ai vrut să fiu romantic lacrimile mele să-ți curgă pe sâni să îți ude sfârcurile lacrimile mortului ce își zidește

Am fost întrebat ce este între noi am răspuns: „uneori suntem atât de apropiați încât nimic nu mai este între noi” să-ți spun asta te caut în fiecare zi pe străzile Bacăului printre sânii

un conducător drept își decapiteză și părinții dacă greșesc tu nu ești un conducător drept părinții tăi sunt bătrâni și greșesc să ai grijă de ei renunți la tron în favoarea fratelui

mă întind sub privirea ta am fost pâinea lui Dumnezeu sau cel puțin o felie mă încălzesc sub efectul de lupă al sticlei grăunțele nisipului se amestecă cu firimiturile mele într-o

născut prematur respir artificial noxe într-un pat din colțul întunecat al salonului cu miliarde de copiii mulți fug dintr-un pat în altul alungați de păduchii războinici băieții mai

mireasa frumoasa cum n-a mai fost alta mândria familiei îi ține loc de trenă în capul preotului se derulează scene dintr-un film cu Mario Salieri după vitralii câțiva cupidoni așteaptă

Doamne am avut un vis se făcea că eram câine raiul era alb ca urma slipului pe fundul bronzat îngerii cu acordeoane cântau cu vocea lui Ionel Tudorache: "fraților cu poezia ne mănâncă

ca o mamă ne ține de mână nu o interesează cât adevăr sforăim până la marginea patului pe ce parte adormim cu femei și bărbați la întâmplare ce pierdem sau câștigăm cu o oră în

sunt gata să plec [ ai transformat garsoniera într-un mijloc aglomerat de transport în comun fără capăt de linie Alexandra/ Cătălina/ Maria/ Nina (amintirile pensionate de mine) ne sufocă

nu gândești bine cap prost ar trebui să fii tăiat dar știu... vor crește două mai rele ți-am spus să citim mai mult însă îți place doar poezia verii în București cu cât este mai

o mulțime infinită de puncte unite de mâna unui copil cu miezul cald al pâinii conturează întoarcerea puiului în ou

stau sub jetul cald al apei mâna întinde gelul de duș peste pielea bronzată aud valul versul alb al mării și îmi dau seama totul e strategie și marketing la fel și poezia

să dăm foc pădurilor să distrugem orașele cum fac copiii când lovesc cu mingea bibelourile mamei să ne rămână urma în urmă trecând cu picioarele prin lacrimile sfinților