plămânii mei sunt doi copii care plâng
ca și cum lumii i-ar fi crescut sâni
și tot laptele curs
inundă străzile fără să le atingă buzele
cerul pare dop de plută
înfipt în gâtul unei
tată
am rădăcinile înfipte adânc
în asfaltul bucureștean
bordurile îmi ajung până la genunchi
cu tălpile simt canalizarea
iartă-mă
de prea multe ori
în disperarea mea
mă agăț de sânii
Doamne
ce vrea femeia aceasta
de la un poet
să rupă o frunză
pe ea să întindă
marmelada cuvintelor dulci
și să o pună la picioarele ei?
Doamne
eu
am să tai copacul
sunt gata să plec
[ ai transformat garsoniera
într-un mijloc aglomerat de transport în comun
fără capăt de linie
Alexandra/ Cătălina/ Maria/ Nina
(amintirile pensionate de mine)
ne sufocă
am vrut să scriu un poem cu flori
să-mi țin mintea în echilibru
am scris cu stânga
am scris cu dreapta
mâinile trecute prin masele plastice
au dat naștere unui trandafir
din
în barul
care se transformase
în raion de cosmetice dumnezeiești
îți turnam vin în pahar
mi-ai spus:
"cine te-a făcut să se spele cu tine pe cap
mortului nu-i mai pui tichiuță de cauciuc
monedele se învârt în aer
și cad
lovind asfaltul
clinchetul lor traduce țipătul mut
al lacrimilor
încă două răscruci
și un pumn de țărână
vor termina linia
într-un punct
aici urma o
simt o durere în brațul stâng lângă tatuaj
se umflă
cineva apelează serviciul de urgență
ambulanța are draperii în loc de uși
băieții în roșu le trag
să nu mă vadă orașul
de parcă el
cartofii copți fără sare și supa strecurată
sunt singurul regim de care iți mai pasă
albul pereților din spital
încălzit în jurul unei candale aprinse
e singura imagine care mai poate trece
prin
Am fost întrebat
ce este între noi
am răspuns:
„uneori suntem atât de apropiați
încât nimic nu mai este între noi”
să-ți spun asta
te caut în fiecare zi
pe străzile Bacăului
printre sânii
iubito spală ferestrele
să privească vecinii
în garsoniera asta de 32 mp2 inutili
să îmi vadă zilele proaste
nu am să le ascund
nu îmi e rușine
se vor uita & se vor mira
cum scriu
în
ochii mei se scufundă într-un cer negru și ploios
ca zahărul într-o ceașcă de cafea
scutur cearceaful de toate semnele de punctuație
azi-noapte ne-am iubit
până s-au rupt în cuvinte
toate
am dormit prin toate gangurile
pe unde tu nu treci
am băut până mi-a intrat
viața la vodkă
și lumea mi-a rămas prea mare
am scris poemul în jurul tău
să nu te pot atinge
când sunt prea trist
mersul prin ploaie m-a învățat să scriu cuvinte impermeabile
pelerine să nu mă ude lacrimile iubitelor părăsite
să nu îmi intre fericirea la apă
dar nu am învățat să scriu
lanțuri să lege
după o noapte cu lună plină de ea
în fața unui amanet
a răsărit o casă
model porte de la chapelle
un confesional
pentru cei care vin să-și amaneteze
lanurile de aur lunile de argint pădurile de
zilele sunt lozuri necâștigătoare
răzuite dimineața cu ochii închiși
și periuța de dinți în gură când
oglinda îmi spune: astăzi doar
funia se potrivește cu rozul gâtului
restauratorule de erori
nu gândești bine
cap prost
ar trebui să fii tăiat
dar știu...
vor crește două mai rele
ți-am spus să citim mai mult
însă îți place doar poezia verii în București
cu cât este mai
ca o mamă ne ține de mână
nu o interesează
cât adevăr sforăim până la marginea patului
pe ce parte adormim
cu femei și bărbați la întâmplare
ce pierdem sau câștigăm cu o oră în
aud țipătul pantofilor
sub apăsarea piciorului
în timp ce te îndepărtezi
ai vrut să fiu romantic
lacrimile mele să-ți curgă pe sâni
să îți ude sfârcurile
lacrimile mortului ce își zidește
Alis se așează pe bancheta din spate
nu va sta niciodată în față
nu-i va prinde nimeni degetele
la geam
părinții au rămas în căsuța de jucărie
închiși în dormitor
păpușile conduc mașina
o vor
diavoli cu fețe mici
înalță turnuri colorate
spre cerul oribil și lavabil
din care atârnă animăluțe roz
bucuria lor neînțeleasă
se înfige în coada sirenei
Alis își mușcă buzele
caută liniștea
RC