Infinitul. Orb și surd

ca orice nefinit s-a cerut continuat cu pulberi de gând:
așa cugeta cât de cât să-și umple singurătatea Adam și
frământarea auzindu-i-o Dumnezeu
iubindu-l mult că leit îi era la chip și asemănare
din creier i-a smuls ca pe-o coastă ideea
a încarnat-o și i-a dat-o
în prima fază voind ca să-i zică
Adame gândul tău s-a-mplinit ia infinitul palpează-l
dar să nu-l sperie tare i-a zis
ia-o asta fie-ți femeia.
eu unul când o văd o ating cu ea când suntem una
în brațele mele strâng infinitul și-n el cu totul
aș vrea să mă pierd cu toate că să-l înțeleg
n-am să pot niciodată și-aici e poate farmecul vieții.

mulțumindu-ți că mi-ai dat posibilitatea să citesc una
dintre cele mai frumoase poezii ale tale, Ioan.

IOAN
Parcă mi-ai dăruit infinitul prin intermediul cuvintelor din comentariu, cu care să-mi bandajez rănile sufletești, spirituale și psihice, fiindcă aprecierea ta la superlativ a poeziei proprii mi-a produs o încântare sublimată, pe care mi-e greu s-o descriu, căci la flăcările cuvintelor tale îmi încălzesc sinele poetic, care îți așteaptă și alte comentarii, pentru a se umple cu substanța lor lingvistică.
Cu prietenească iubire, Răzvan.