Nesfârșitul și sfârșitul

1.Când gândul devine remușcare, în ființele străbătute de deznădejde și disperare sucombă omul înecat în fluidul exasperării. 2.Dacă minunea stă lipită de noi ca o umbră luminiscentă și esoterică, și deschide un orizont al bucuriei subtile și inefabile, ea este suficientă pentru a înlocui nemurirea. 3.Nesfârșitul activează mecanismele cosmice pentru a funcționa mișcând toată materia din univers. 4.Sfârșitul este supus unor mecanisme desuete, îmbătrânite, erodate, și lasă în mișcarea sa către nefiind, umbre de oameni acoperind integral efemerul și finitudinea. 5.Finitul din infinit, prin frecarea de inutil, zadarnic și derizoriu, își încetinește deplasarea prin spațiile destinului, pregătind și instruind sufletul pentru a fi supus karmei, transformând neantul dintre moarte și o nouă viață în substanță psihedelică și spirituală. 6.Poezia alunecă frumos, nesilențios, cu cuvintele supuse frecării gândurilor, înspre nesfârșit. 7.Am tatuat cuvintele cu săruturile literelor, ce se caută între ele pentru a se acupla și a forma alte cuvinte, care întreabă viața cum e fără iubire, iar viața tace și se refugiază în plâns. 8.Când totul este atât de frumos, ne întrebăm dacă este real, căci numai urâțenia are suport real, este obiectivă și generalizată. 9.Corpul invadat de dorințe crase se tatuează cu iubire debusolată și dezabuzată, care se dezfoliază de piele și se aruncă în marea propozițiilor, prin care înoată ternul, fadul și repulsia, desfigurând cuvintele, împrăștiate într-un haos erotic. 10.Angoasa și-a pus costumul de scafandru, pentru a rezista la scufundarea în apele adânci ale psihicului, prin care înoată rechinii deprimării.