Dumnezeu și femeia

Când suntem atinși de bună-dispoziție, lucrurile își leapădă urâțenia și banalitatea și se acoperă cu aura frumuseții.De prea multă fericire ajungi să fii trist, te întrebi ce este după fericire și nu găsești un răspuns rezonabil.Dacă începi să cunoști tristețea, poți scoate din ea seva bucuriei și o poți purta ușor cu zâmbetul pe buze. Gândirea pulsează energii pozitive ce inoculează bună-dispoziția și veselia și energii negative desfășurând plânsul existențial.De aceea, vocile din gânduri ar trebui să vorbească în cuvintele ce au ca sensuri : speranța, optimismul și încrederea în sine.Totul e să știi ce medicamente să iei (speranță, optimism, încredere în sine, gânduri pozitive, îndreptarea privirii către altcineva, etc.) pentru a contracara boala, acest mod disperat de a trăi. Lumea e un circ, fiecare evoluează cabotin sau profesionist la aparatul numit viață, unii se ridică, alții cad. Soarta omului nu dispune de suficient timp pentru a-l umple cu ceea ce vrei, iar singurătatea nu este destul de întinsă pentru a cuprinde în ea activitățile și distracția.Omul este definit de o sumă de contradicții și paradoxuri.Strănutăm din ființa alterabilă când râsul, când plânsul, tușim uneori frigul, alteori arșița și privim sau prea intens realitatea, sau o vedem prea șters prin lentile opace. Din perspectiva lui Dumnezeu, apărem ca greiere sau furnică (greiere cântând muzica existențială echivocă, furnică cărând lestul inutil). Creatorul eliberează sufletul, care este primit în câmpiile elizee, în timp ce carnea întinată de păcate și vicii este efemeră și consumată de timp, găsindu-și liniștea în moarte.Adevărul despre Dumnezeu nu-l vom cunoaște complet niciodată, doar dacă Acesta ar coborî pe pământ și ne-ar preda lecții despre divinitate.Rugăciunile și-au pierdut sfințenia, au ajuns să fie vândute la cotațiile zilei, într-o lume comercială guvernată de bani și interese, iar bisericile, din locașuri sfinte, au devenit locuri ale nimicului, golite de simbolurile sacre, acolo unde doar omul pocăit și penitent ar trebui să intre.Iadul stă ascuns în noi așteptând să răbufnească înafară, cu voce isterică de nebun, dacă profanăm paradisul lăuntric și pângărim ideea nobilă de Om. Femeia poate fi pentru bărbat sau iad, sau paradis, iar celibatarul nu este altceva decât un introvertit care preferă lumea sa liniștită, tocmai din cauza spaimei de un eventual infern declanșat de o femeie.Când este alături de bărbați, femeia împrăștie iubirea în ei în diferite ipostaze, oscilând de la neliniște la extaz, de la gelozie la voluptate, de la îndoieli la declarații pătimașe de dragoste.Când este departe de noi, purtăm în mintea noastră o umbră de parfum carnal și o umbră idealizată de frumusețe. Parfumul femeii este un blazon al feminității ei, o umbră senzuală pe care o purtăm cu noi în minte, un preludiu al iubirii.M-am îndrăgostit de ideea de iubire, de ideea de femeie frumoasă.Teoretic totul este perfect, însă în practică iubirea e imperfectă.Femeia e un fetiș pentru mine, ea trăiește în centrul poeziei mele, este muza languroasă ce mă inspiră, și deși o pun uneori în situații jenante, tot cred în nurii ei. În închipuirea mea este aceeași femeie, dar care își schimbă mereu înfățișarea și caracterul și o surprind în diferite ipostaze, căci numai esența ei rămâne aceeași. O iubire împărțită la zero absolut crește la infinit, însă doar disperarea în dragoste este o asimptotă către minus infinit, relevând un trend negativ, pe când iubirea rațională este constantă. Nimeni nu obligă pasărea să zboare, să cânte, nimeni nu obligă florile să își deschidă corolele în soare, nimeni nu ne obligă să ne îndrăgostim, și cu toate astea totul se petrece.