Suferința 40,41,42

Viața omului ce-și poartă suferința zi de zi cu demnitate sau cu umilință, este stigmatizată de suferință, care deschide supapele nefericirii și eliberează în om țipătul neputinței de a o anihila. O astfel de viață devine anormală, încărcată cu anomalii, căci omul apăsat covârșitor de suferință își caută mijloacele de a se adapta, și uneori acestea înjosesc omul, îl degradează și îi degenerează ființa, care, în loc să urce spre nivelurile superioare, decade pe cele inferioare. Demnitatea și mândria ce urcă în spiralele cinstei și justeții, nu mai există astăzi, căci suferința le-a distrus, în locul lor au apărut ipostaze degenerescente, și doar oamenii exigenți cu ei înșiși și-au păstrat echilibrul și caracterul intacte. Cei care pot prin imaginație să vizualizeze formele cuvintelor, observă că acestea au uneori fizionomiile suferinței, alteori pe cele ale fericirii sau nefericirii, cuvintele din poezii sunt ca niște amprente ce trădează stările poeților, de moment sau de durată. Suferința este subiectivă, are iluziile și simulacrele sale, doar adevărul este obiectiv, însă și acesta doare, dacă se revelează în firile ce se conduc în viață după iluzii, erori și aparențe. Suferința este fertilă, pe aria ei pot apărea germenii răului sub diverse ipostaze negative, căci dacă ar fi sterilă ar putea fi înconjurată și izolată într-un perimetru supus experimentelor. Melodicitatea vieții este transformată de suferință în disonanță sincopată și dezarticulată, glasul răgușit al suferinței reverberează neplăcut în omul în care s-a încuibat, perturbând glasul rațiunii și înspăimântând afectele, care nu mai pot fi controlate de sine, și se disipează haotic într-o cavalcadă inducând angoase, anxietăți și atacuri de panică. Suferința sapă la temelia structurii existențiale a omului, ce poate fi întărită de substanța sinelui spiritului, însă dacă se prăbușește, omul decade într-o debusolare crasă, și nu-și revine decât dacă sinele spiritului și sinele sufletului îi construiesc o altă structură, pe baza căreia omul să călătorească prin viață sigur, cu adevărul în față și cu incertitudinile lăsate în urmă.