Engines rumble in the break of dawn,
Leather hearts of fire, riding on and on,
Steel and thunder under open skies,
Fire in our souls, freedom in our eyes.
Brothers, sisters, side by side,
Bound
Într-o casă veche, zidită din gânduri omenești,
Trăiau patru surori, legate nu prin sânge, ci prin trăiri firești.
Ura, cea mare, purta foc în priviri și cuvinte tăioase,
Iubirea, sora blândă,
Evoluăm, evoluăm rapid,
În salturi care ard etapele timpului,
Tehnologic ne ridicăm amețitor,
Mai repede decât ne înțelegem pe noi înșine.
Vrem să cucerim spațiul,
Vrem universul,
Vrem
O, slavă ție, prostie globală,
Împărăteasa feed-ului infinit,
Crescută din swipe, like și scroll,
Încoronată cu clipuri de șapte secunde
Și gânduri expirate.
Te-ai răspândit frumos,
Când nu oferi tandrețe,
Când nu oferi iubire,
Când nu dai nicio îmbrățișare
Când sufletul o cere-n fire,
Când treci pe lângă oameni
Cu mâinile-n buzunar,
Când spui „las’ că merge și-așa”
Și
Când sunt îngândurat, aștern gânduri pe hârtie.
Și caut să prefac durerea în poezie.
Din tristețe storc sens, din apăsare foc.
Și dau urâtului un chip ce cheamă la noroc.
Îl fac mai blând, îl
Ce greu le este bunicilor cand ne privesc de sus,
Ei care-au avut candva casa plina de ras,
Cu pasi mici alergand prin curte,
Cu voci cristaline ce umpleau zilele tacute.
Ne-au iubit pe fiecare,
In zi de 1 Decembrie, zi de sarbatoare, pe oriunde ratacim,
Ne intoarcem cu gandul la pamantul de unde venim.
Romanie, tu colt binecuvantat sub cer senin,
Gradina Maicii Domnului, cu aer vechi si
Stii si cred ca esti constient ca m-ai dezamagit,
Ma dezamagesti vremelnic azi,
Iar maine teama imi este ca la fel vei face,
Desi in trecut am impartit acelasi colt de paine
In toate fazele grele
Buzele tale, ca două sarmale,
Mă-mbie cu dor și cu gânduri banale.
Ochii tăi verzi, sclipiri de smaralde,
Aprind în mine poeme nespuse și calde.
Urechile tale, petale fine,
Aud și tăcerea când
Vreau egalitate între oameni,
Fără ură, fără teamă,
Fără hoți și fără legi
Ce se-ndoaie pentru regi.
Vreau o lume dreaptă, bună,
Fără frică, fără minciună,
Fără mâini ce iau pe furiș,
Fără
Se spune că în familie e al tău adăpost,
Dar uneori sunt numai spini, nu doar un loc de post.
Frate-frate, da’ brânza-i pe măsură,
Când banii se împletesc cu lacrima din gură.
Cumnatele-s ca
Învinge-ți fricile, căci ele te leagă
De umbre grele ce-n suflet se-ndesagă.
Nu te mai gândi la rău și nu ți-l mai imagina,
Atragi furtuni pe cerul ce-l poți însenina.
Gândește limpede, ca râul
Românul nu mai zâmbește,
Pe buze, doar durerea crește.
Ochii-i sunt adânci și plini,
De gânduri ce-l înghesuie ca niște spini.
Cândva râdea cu glas curat,
Acum e doar un chip apăsat,
Și-n
Un domino se prăvale, piesă cu piesă,
Din greșeli ce răsună pe o țară întreagă aprinsă.
Politici austere, minți crețe la cârmă,
Și poporul, în umbră, învață să tacă, să scurmă.
Un buget ciuntit de
Pe planșe albe, calcule curg,
Un inginer cu suflet adânc,
Șuruburi și grinzi în mâinile lui se clădesc,
Dar gândul lui zboară spre cerul lumesc.
Cifrele-i vorbesc în limbaj precis,
Dar inima-i cântă
Delicată ca petala ce-n zori se deschide,
Un dans de lumină ce-n vânt se cuprinde,
Gingașă ca ghiocelul ce tremură lin,
Femeia-i sursa vieții, al lumii destin.
Nu-i cuvenită nici cea mai mică
Cum îi spui prostului, fără să-l rănești,
Că gândurile lui sunt prea lumești?
Cum îl faci să vadă, să priceapă măcar,
Că între vorbele lui zace un gol amar?
Te-apropii cu grijă, ca pe-un teren
În inima unui oraș, pe nume Babilon,
Un centru economic, politic, un bastion,
Trei surori domneau, în vechi alianțe:
Ignoranța cea naivă, Mândria-n aroganțe,
Și Prostia, regină a râsului
Pe-o pistă arsă sub soarele-aprins,
Un sportiv aleargă, cu trupul întins.
Din lacrimi și trudă, din nopți fără somn,
El face din vise un aur enorm.
În arena durerii, și-a pus jurământ,
Să lupte, să
Când ești copil, visezi să fii mare,
Să porți pe umeri greutăți fără ezitare,
Să fii ca mama, ca tata, eroii tăi,
Să mergi pe drumuri ce îți fac anii mai grei.
Dar anii trec și devii un
Ce-ar fi, omule, să-ți privești întâi sufletul,
Nu pielea altuia, ci lumina din ochiul lui?
Căci lumea-i un câmp de flori, toate diferite,
Dar împreună fac primăvara desăvârșită.
De ce judeci
Pe drumul vieții, în praf și-n tumult,
Omul se pierde, uitând de-nceput.
Alergă după aur, după visul său van,
Dar doar durerea îl face pe om să redevină uman.
În râsul gol, în strigătul
Erau odată frați, la fel ca două stele,
Ce luminau același drum prin vremuri grele.
Pe câmpul vieții, mâna-n mâna strânși,
Nici vântul nu-i putea să-i facă despărțiți.
Dar într-o zi, averea
RR