Poezie
Prostul și oglinda
1 min lectură·
Mediu
Cum îi spui prostului, fără să-l rănești,
Că gândurile lui sunt prea lumești?
Cum îl faci să vadă, să priceapă măcar,
Că între vorbele lui zace un gol amar?
Te-apropii cu grijă, ca pe-un teren minat,
Căci prostul, mândru, e înfumurat.
Nu-i spui pe nume, că s-ar supăra,
Dar încerci să-l înveți fără a-l judeca.
„Privește oglinda,” îi zici, calm, subtil,
„Și caută răspunsuri, dar fii umil.”
Dar prostul zâmbește, se crede isteț,
Oglinda-i doar sticlă, iar el... înțelept.
Așa că schimbi tonul, încerci alt model:
„Ce-ai zice să-nveți puțin altceva, nițel?
Să citești, să asculți, să-nțelegi ce-i firesc,
Căci lumea e mare, nu doar ce gândești.”
Dar prostul rămâne în turnul său mic,
Făcând pe deșteptul, cu aer cinic.
Și-atunci te întrebi, într-un ceas de tăcere:
Poate prostia să primească vedere?
Răspunsul e greu, dar nu-l desconsideri,
Căci și tu, cândva, n-ai știut adevăruri.
Așa că-i lași timpul să-i fie-nvățător,
Căci prostul, când cade, devine gânditor.
00607
0