radun gabor

Nu știu de ce noi oamenii nu apreciem valorile decât după moarte e ciudat când mă gândesc că nimeni nu s-a mai întors din acea dimensiune nici o entitate o pasăre să ne-aducă-n cioc

Iz de cetină prin odaia bunicii- înmormântare.

Într-un cuptor de lut mama îmi cocea dorințele în linistea lui tata din pielea palmei bătătorite făcea pingele unor pantofi nepurtați ochii mei pe atunci muguri ne-nțelegând

Albinele și-au făcut cuib în cutia pieptului meu cuvintele polenizate devin fertile țin portalul buzelor deschis ca matca lor să te cheme să guști din fagurele stupului.

Cel mai greu este atunci când îmi va veni timpul să-mi arunc inima în șotronul desenat pe asfaltul străzii între cele două trotuare cineva străin corpului meu va trebui să-i mențină

diminețile au miros de vâsc zboară cu aripi crude spre tine uneori sub formă de inimă din care izvoresc o mie de lacuri la marginea cărora gondolierii ascund cântecele iar tu le tragi

Iartă-mă că îți spun te iubesc cuvintele astea au rămas în mine mi se plimbă prin sânge de la aortă până la ochi se opresc pe buze și așteapă ecoul credeam că o iubire pleacă cu

Cine ar fi crezut că voi conduce batalioane de îngeri? că am să plec în cruciade pentru un milion de ani în favoarea iubirii tale, într-o bună zi vom da extemporal, conștienți că viața e

Au trebuit să treacă patruzeci și șapte de bătăi ca eu să te pot înțelege nestatornica mea doamnă anotimpurile mi-au implantat în orbita ochilor fiecare răsărit și apus fiecare durere și

Te iubesc cu fiecare primăvară ce îmi poposește pe umeri strâng în palme micul tău cocoloș de viață ca și cum l-aș inventa într-un cuib rostuit printre șuvițe de păr tapetate cu flori de

Cineva mi-a smuls inima din cutia toracică a îmbrăcat-o în frac la gât i-a legat un fluture alb mâine îi va cumpăra pantofi de lac marca Louis Vuitton apoi o va lăsa liberă prin labirintul

Lacrima ruginită a fierarului făurar mistuie nicovala amuțită de acul ne-ntors al pendulei caii lui s-au transformat în cuvinte de plumb acum aleargă prin ceruri biciuind fața pufoasă a

Inaintea ta au fost coapsele smulse din trupul meu apoi privirea lipită în altă privire chemarea venită cu o altă chemare sărut suav întâmpinat cu șoapte rostite-n perna urechii inima

Dacă voi pierde mâna dreaptă sora ei va trebui să învețe să scrie dacă voi pierde un picior fratele lui va suporta tacit și cealaltă povară a corpului cel mai greu este atunci când voi

Singurătatea te transformă într-un Cristofor Columb navigând spre continentul propriei inimi. Câte catarge nu-ți cresc în sânge, când de lume te leagă numai mările?. Pe fiecare clipă