2

Radu, eu mă bucur că te-ai hotărât să lași din nou urme pe lună, pe pământ, în sufletele cititorilor tăi care te așteaptă oricât. mi-e greu să vorbesc despre poemele tale ca și despre niște simple poezii. ele îmi par mai mult treceri fluide prin vârtejuri înalte dinspre real spre ireal și invers. uite că și cosmonauții cred în povești. mai ales în cele de dragoste.
nu știu dacă există vreun poem de-al tău în care să nu ticăie un ceas. el e ritmul poemului
\"eu obisnuiam sa ma uit la ceas
cit mai e pina la ultimul tramvai
ultimul tren
ultima strigare
e tot aceeasi vreme de la capat si inca\"

doar până la \"zâmbetul înțepenit în cretă\".

un poem remarcabil, ca de obicei.

Nu o data, comentand poeziile lui Radu Tudor Ciornei, am spus ca este un poet egal cu sine insusi, orice ar scrie, ceea ce m-am bucurat sa aud si de la poetul Nicolae Tzone, editorul primului sau volum \"totul pe rosu\" (fapt pentru care i s-a oferit si marele premiu al festivalului editurii Vinea)
Radu Tudor Ciornei, asadar, consider ca ar face parte din tagma poetilor despre care nu se poate afirma ca risca, scriind ceva, poate doar ca...\"isi permite\" luxul!

Ma mir, Vladimir, ca ti se par \"deosebite\" doar \"formulari\"-le citate de tine si inca…separate de contextul cu impact al acestora.

Dincolo de facila idee de personificare a Lunii, gratie vastului camp semantic al expresiilor artistice, am putea descifra, cumva, o pasiune pentru o noua lume, eventual, a sinelui – as zice “reflectoare” (de la “Luna”) – lume, in proces de studiu inca, probabil, desi, persista constiinta unei urme sigure, lasate acolo.

In acest sens imi pare mai mult decat reusita miscarea scenica a realitatii poetice, de la un plan la altul: de la o lume cosmica, incitanta, cu veritabile atribute (muntii, constituind “ridurile” sale, misiunile Appolo, statia Mare Serenitas etc.), la poveste, la magie (“peste acelasi umar / imi arunc batista, pieptenul si sapunul / in apa din fata blocului”) si, in sfarsit, prin intermediuil unei extra-emotionante bijuterice expresii – da, Vladimir, nu oricui reuseste asa ceva! - la realitatatea unei stari de moment:

“Aseara te-am cautat in toate cuvintele miinii mele drepte
ti-am cautat cuvintele ce obisnuiesc sa se ascunda
dupa cuvintele miinii mele drepte
apoi am adunat toate cuvintele
care adorm in mina mea dreapta”.

Sper ca te-am convins, Vladimir, mai stiind si ca…nu ma emotionez chiar din orice…
(Apropo, Vladimir, despre \"zambetul intepenit in creta\": intre timp, nu iti suna altfel?)