Posa Nicolae-Toma

O, Doamne, de-ar ști cuvântul ce limbă l-a rostit, din ce inimă a izvorât, fum s-ar face-necăcios, glasul celui stricăcios nici în van să nu se-audă. Dar, smerit, dintru-nceput, stă pe limba

Flori de cireș cobor agale, Ca norii-n rostogol pe cerul din Olimp, Și-n pas de vals, cu unduiri domoale, Îți făuresc cununa ta de nimb. Din munți, izvoarele se-adună În juru-ți mare se

Iată ai zilei orbi cum stau de veghe în pădure, așteptând apăsătorul întuneric ca să-i lumineze pe cei ce zac întinși pe metereze – ce țipăt crunt! Iată al nopții banchet mișel înfățișând o

De sus în jos, o stea: „Un punct și nimic mai mult” – și-a zis în mintea luminată. De jos în sus, un om: „Ar fi un bec frumos – păcat că nu cooperează”. * Iat-o casă în care o mamă îi

Dacă tu ai fi fost eu te-aș fi îmbrăcat în porfiră și ți-aș fi pus pe cap o diademă aurită încrustată cu pietre prețioase și le-aș fi spus tuturor că viața ta, deși anostă, este cu adevărat

Printre sfinți pictați pe ceruri, Mă plimbam cu-al meu măgar, Povestindu-mi, de prin veacuri, Cum era el armăsar. Trăncănind ca un limbut, N-a putut zări în zare, Coborând din azimut, Cete de

Iat'un ciob de rai cumpănit pe talerul lumii avide.

Și de-ar fi să crească roua și să plângă tare-n ceruri, Și de-ar fi să râdă iarba și lumina-n veci și pururi, Și de-ar fi un grai de aripi peste fundurile mării, Și de-ar fi picior de flutur,

Prin valurile mării ne plimbam adesea și ne opream să privim în depărtări cum se sărută marea cu soarele pământul cu frunzele stelele tale cu stelele mele și cum încet se stinge totul

Privesc în abisul stelelor și nu ajung să aud primul scâncet. Mă afund tot mai mult și din întuneric se naște un licurici. / Acum văd precum un copil la naștere și aud precum un

Pe corăbii de hârtie Mi-am lăsat al meu catarg, Printre vânturi, prin pustie, Te-am lăsat – o, prieten drag! Sus mijea al lunii zâmbet, Jos lumină de viață, Dar aici, ușor un scâncet Răsuna

Când te gândești – toți suntem născuți pe același pământ Când te uiți – toți se vor a fi oameni Când mă gândesc eu la tine văd o furnică – ce cu strădanie

Clipă după clipă tânjește după tine, Precum orbul lumină și sufletul iubire, De ce-ți doresc făptura?...nu chinuri și suspine; De ce nu simt căldura din a mea zidire?... Cruce după cruce în

Aș vrea să pot vărsa lacrimi pentru fiecare clipă ce urmează, conștient fiind de faptul că pământul nu a fost rotund încă de când a existat și Omul nu a purtat ochelari încă de la

Eu v-am lăsat, copii ai mei, Căci clipa mi-a fost dată, Să privesc în depărtări, Să-mi văd umbra ștearsă. Eu v-am lăsat, copii ai mei, Căci desaga-i gata, Să plec cu voi în alte

Tu, Cel care ai clădit marea pe munți, și munții deasupra fiecărei ape, Tu, Cel ce ai suflat vânturi fierbinți și ai ales iarba cu șoapte, Tu, Cel ce ai făurit pământul din nimic, și nimicul