Popica-Savin Alina-Roxana

Eu tot dansez prin picurii de ploaie Ce îmi sărută trupu-nșelător, Mințindu-mă că-s foc în timp ce sunt văpaie, Mă-nalț să zbor când tot mai jos cobor. Și tot dansând cu aripi noi de

Desfă-ți petalele, floare albastră Și strălucește tu în infinit, Împrăștie-ți miracolul ce-ascunzi în glastră Ca un secret bizar, nedefinit. Răsfață-mi lumea cu puterea-ți vie De a trăi

Stau și privesc în jur cum lumea spune Că-n țară asta nu poți fi-mpărat, Ci numai slugă și să îți duci cruce, Când noi, de fapt, nici nu am încercat. Fugim mereu în alte țări străine, Ne

Ești visul meu frumos și trista-mi nebunie, Tumultul meu tăcut în noaptea ce învie Ascunsa mea putință de-a mai trăi o zi Purtată pe cărări ce nu puteam zări. Ești viciul unei toamne stinghere

Eu ard ca torța ce în noapte Mai luminează un minut Și-apoi se stinge în suave Sclipiri de lună-n cer cernut. Nălucă îmbrăcată-n ape Abia ating pământul fin, Învăluită sunt în șoapte, Când

Mereu mai mult, dar nicicând mai puțin, Tot fuge omul după avuție, Dar oare când ai sufletul pelin Ce mai contează de ai bogăție? De dat, nu dai ca să nu irosești, Căci doar la bani e mintea

Te-am căutat în vise-nșelătoare Și-n nopți ce nu aveau sfârșit, Te-am peticit din a le mele șoapte Și în culori în blândul răsărit. Te-am creionat din lacrimi prea sărate Și te-am uscat cu un

Ca pasărea din propria-mi cenușă Renasc după ce mor în fiecare zi, Crescându-mi aripi albe peste corpul gri, Mă dezleg singură de-a mea cătușă. Ridic semeață capul către soare Când ziua-abia

Privirea-ți e de sticlă și vorba ți-i amară, Cuvinte reci pe buze îți mor tot adăugând, Fărâmă cu fărâmă din aspra ta ocară Cu ele orice suflet în taină distrugând. Ți-aș rescrie versete tot

E rece-n jur, sunt geamuri și e sticlă, Odaie îmbrăcată-n porțelan Pictat de mână tremurândă, pâclă, În colțuri vin frânturi dispre tavan. O ceață densă, grea, de sus coboară Învăluind lumina

Și chiar de pașii-mi sunt doar legănare Pierduți fiind pe căi ce dor, Oricât de-ntunecată-i zarea ce apare În fața mea și simt cum mă cobor, Voi merge șerpuit de-a lungul vieții, Împleticind

Asta sunt eu! Și lumii de nu-i place, Privirea să și-o-ntoarcă, nu e greu. Iar dacă pe la colțuri, cuvinte deocheate, Bolborosesc... nu le aud mereu. Eu drumul mi-l continui, n-ai ce-mi

Poate că ochii tăi clipesc, Mimând a fericire, Poate că buzele-ți zâmbesc, Forțând simțiri străine. Poate că mâna tremurândă Ți-atinge-obrazul ud, Poate că trupul tău în umbră Pare copacul

E frig în jur, e numai lună plină, E clară, impecabilă, senină. Străluce în albastru-bleumarin, Un astru devorat de-un zeu divin. Sub ea, pe-o stâncă, printre ape, Un înger pustiit îi stă

Mi-e dor de anii-n care fugeam nepăsători Înconjurând a lumii alei bătute-n flori, Zâmbind la viitorul ce părea doar un vis, Dar azi suntem acolo și nu e paradis. Ne zugrăveam imagini cu vieți de

Poate că într-o zi, tu ochii-mi vei găsi, Chiar dacă ei ascunși vor fi în noapte, Ca picurii de ploaie sub lună s-or dosi, Dansând pe-obraji în muzică de șoapte. Poate c-atunci, în valsul lor

Din ale mele lacrimi vor crește flori curate Ce-n adierea nopții, tăcut, vor înflori, Îmbălsămându-mi chipul cu miros de mușcate, Înmugurind pe pleoape, ochii-mi vor cuceri. Roșu aprins pe