Petru Teodor

călătoria între chip și deget
râs de viață roșie
strânse fapte, gânduri, șoapte
nefiresc
femeia aude
așează mâinile
în lumina din ea
și cântă

___
* o poezie frumoasă prin profunzimea ei; deși apogeul l-am văzut în \"je serai là\"; aici simt nașterea chipului...

cu repsect,
pt.

iar replica recorectată se găsește la http://www.poezie.ro/index.php/personals/1835607/replica

Asta pentru a nu mai umple subsolul de apă!

cu respect,
pt.

- Rochia de bal, de Călin Sămărghițan [cailean] la adresa http://www.poezie.ro/index.php/prose/1820741/Rochia_de_bal_(I-II);
- Despre poezie cu poetul Mihai Curtean [o discuție pe messenger], de Călin Sămărghițan [cailean], la adresa http://www.poezie.ro/index.php/press/1834512/Despre_poezie_cu_poetul_Mihai_Curtean

dar însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se acelui lucru; cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ti aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat?
Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important!

cu zâmbet,
pt.

pentru că știu că aici va fi următorul răspuns...
Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul ca fiecare vede diferit; întradevăr cele create se rup de noi și prind propria viață; fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei expropieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult; dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva; lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil (o aparență evident, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul celor ce-l/ce-o privesc; interesante disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală; imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne; divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună; există o forma absolută de adevăr, este adevărat, dar pe acela nu-l putem decât adulmeca, pentru că atunci când încercăm să-l atingem, îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor; de aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui?; adevărul absolut nu trebuie să-l căutăm, adică putem să-l căutăm, dar degeaba - ți se relevă sau nu; părerea mea e că într-un fel sau altul tot te lovești de El; mă rog, păreri; ar fi interesante celelalte păreri legate de triada... dar..., nu acuma; prea mare divagația); vedem diferit, iar vederea asta strâmbă ori ba ne influențează mai departe celelalte decizii; iar in obiectu văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești in orice direcție... alte iluzii; în fond, când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să vezi crusta vopselei); revin - este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet (lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare)... Discuția asta poate aluneca departe.
___________
Revenind:
* când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te;
* lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri; cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe; de unde concluzia că timpul este o senzație construită (iarăși văl);
* orice act este unul creator sau distructiv, involuntar, foarte puțini reușind să treacă printre; astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează; orice act devine astfel eroziunea ființei; primul strigăt devine semnul sfârșitului; exprimându-ne, murim câte puțin; dar nu putem trăi fără a ne exprima, pentru că suntem ființe reflexive; orice lucru ce ne lovește (și prin lucru aici înțeleg obiect &făptură) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta șamd.; în ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex;
* imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult; nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească; adevărul este cel ce se dăruie, nu poți să-l prinzi; iar când il prinzi, îți scapă.

cu respect,
pt.

... eu centrul de greutate îl simt în scena morții O. (mă rog, nu este o moarte reală, pentru că esența lucrurilor nu poate muri; iar O. este o esență) - la decernarea premiului (scena peste ape, iarăși un simbol foarte bun); din parcurgerea întregului text, Fil devine simbolul omului/ființei, care trăiește într-o minciună, dar frumoasă, plăcută, caldă, cu sentimentul că înlăuntru se află adevărul; deraparea/declicul se produce atunci când \"adevărul\" interior se arată ca fiind și el o minciună.

Mi-a plăcut formularea \"mizantropismul lui funciar\"; pe marginea ei - Filip nu poate fi bun, pentru că nu înțelege rostul lepădării hainelor/crustei (asta e ceea ce-i reproșează Francesca); el se complace în închisoarea și lanțurile lui, chiar și atunci când eliberarea nu mai pare intangibilă (Ol.); când își ratează șansa (presimțită chiar din ep. III scena Fr.-Fil), caută să nege totul și, în primul rând, pe sine; el (Fil) minte când refuză universul exterior, minte construind universuri paralele, asta deoarece nepăsarea (adică lipsa refluxului) este cea care îl rănește (de unde se vede clar minciuna; de ar fi fost absorbit de Universul pe care-l crează, nu l-ar mai fi atins realitatea; dar Fil. are venele în real, este corupt de acesta); Francesca știe că Fil apartine lumii, chiar dacă profund o neagă; de unde și siguranța ei în iubirea lui, iubire pe care o folosește ca pe-o pârghie pentru a se sălta pre sine.

Da, drumul la Praga este singurul lucru care se întâmplă; ar fi trebuit să fie o încoronare, asemeni basmelor, dar el alege minciuna drept soață (reflectarea în oglindă), așa încât eșuează lamentabil participând la pseudoritual (simulacrul celui real; al acelui ritual asemeni unei nunți simbolice, prin parcurgerea drumului alături de Ol. și recunoașterea astfel a iubirii și apartenenței înalte din sufletul său); el o alege încă înainte de a porni către Praga, astfel încât de la acest punct încolo finalul devine previzibil.

de la emisie la receptare, așa încât...
Filip eu îl văd delăsător, ritualul este ratat în final prin telefon, fuga către trup și nu către spirit este o coborâre; este o fugă privind și din alte perspective - fuge în trecut, către vechea iubire, deoarece aceea nu cere nimic, este consumată (spre diferență de iubirea O. care cere sacrificiul trecerii peste sine - depășirii sinelui); în fine, neglijarea apare mai bine subliniata de însăși sinuciderea lui - deși nu este pusă în scenă, moartea lui este presimțită/schițată la decernarea premiului, la marea paradă - acolo sunt cele spuse de dvs. (\"sinuciderea el o săvârșește, ”o ritualizează”, ca pe un act estetic egocentric, de expiere\"); când își înțelege ratarea, el se forțează să primească premiul (gestul acesta îl consider important); finalizează ritualul pentru că înțelege că între lumea lui și lumea exterioară nu este nici o diferență (lumea lui s-a murdărit de cele reale); el, Filip fuge de exterior, tocmai pentru a găsi cu stupoare acel exterior în sine; aceasta concluzie îl îndeamnă către evadare; ceva trimiteri sunt către Sorescu, aici; Fil este neglijent pentru ca nu vede acele detalii-corespondențe înainte de a fi prea târziu; el pierde astfel singura posibilitate de evadare compatibila cu viața - iubirea împărtășită (aceasta lipsă de vedere este un joc; corespondența ei în text este privirea calmă, daltonistă a lui Cezar).

Evident Cezar este construit inferior lui Fil, este o construcție necesară în jocul de cupluri - Fil-O.; Fil-Francesca; Francesca-Cezar (atenție cuplul Cezar-O. este incompatibil ca și existență); în sensul în care îl văd eu pe Cezar, este o infirmitate naturală (:)) acel daltonism; de aceea l-am și subliniat.

același,
pt.

orice poate fi rescris în tentă personală, de ce nu...
tocmai ma pregătea să dau replică la borșul de pește, dar văd că sunt gastronomi mai mari ca mine...
așa că mi-a rămas finalul - tot se bat toți pe el - ultimul vers și mie mi se pare în plus (ma rog, o părere); versul de mai sus resubliniază copilăria autorului din acea vreme ce-și dorea să-și \'cumpere\' orașul copilăriei, să-l facă nemuritor. Astfel țelul a fost atins, poezia este bună și rămâne lipită de suflet tocmai prin discursivitatea ei, ce se potrivește unui ton de jurnal (adecvat, zic eu, poate alții m-or contrazice).
Despre închide cartea-deschide cartea, nu știu ce să zic, nu m-aș da mare cu rusa obligatorie din școală și liceu, dar despre contextul folosit pot zice - nu citeați ceva (\"suferințele tânărului Werther\", parcă) - atunci cum deschide cartea (atcroite knigu) - poate manualul in rusește, nu cartea (amănunte, amănunte, dar ăstea dau credibilitate contextului, ca și mormanul - piramida de borcane etc.).
Cea mai frumoasă parte îmi pare: \"într-un colț al casei înconjurat de toate speciile / de pisici / “canarul începea să creadă în binefacerile coliviei” \". Și rămân versurile mele preferate din această poezie.

cu respect,
pt.

asta apropo de păreri, dar de altfel...

...poezia este bună, eu o văd concentrată in cele trei versuri citate.

cu respect,
pt.

omul care nu există
\"a umblat ca păsările în vii
pentru o boabă de fericire amețit toată ziua\"

pentru că există...
există în fiecare!
este o poezie cam lungă, pe alocuri se simte nevoia de a mai tăia, dar apoi n-ar mai fi discursul poetului și direcția dorită, nu?

... să înțeleg din cele de mai sus că am fost pe subiect sau pe lângă (adică bate câmpii această critică sau cam asta ați urmărit)?
Iar din cele trei subconcluzii (cele de sub orizont), din praful lor de cărbune rămase ceva, ori ba?

același,
pt.

de-ce-n(m)-vrie - titlu am vrut să fie un joc de cuvinte. Poezia asta este cea care-i place cel mai mult fratelui meu. A pornit ca răspuns la cum moare un cerșetor...

Mulțumesc de semn, domnișoară/doamnă (scuze, sper să nu jignesc) Cretu-Rosca D.!

cu respect,
pt.

între penultimul și ultimul
se cască o gură de aer
pe care mi-e frică s-o iau
s-o duc mai departe

(O subtilă corectură - nu se poate mai unic, doar unic!)

fiecare moment ce trece
devine unic asemeni celui
dinaintea lui

accelerez
fac poze plîng iubesc urăsc
trăiesc

(...în strofele 2-3 este o adevărată poezie de dragoste!)

forenzic (:)),
bucuros de trecere,
pt.

Întrebarea care se pune - este Magnus Marcus în umbra lui Voronin cel care trage totul pe spuza sa sau este el însuși o umbră a ceva mai mare!

Afacerile guvernează astăzi lumea, nu țări sau popoare sau politicieni, ci banii, mizeria asta pe care noi am scornit-o se întoarce împotriva a tot ce se află bun în oameni!

Moartea, uciderea nu este justificată de nimic! Absolut de nimic!

pt.

Relatarea unei morți calculate (*notițe pe marginea paginii):
* Olivia dispare neclar la Praga (spirit într-un univers atemporal);
* presimțirea \"adevăratului premiu\" (ieșirea) îi dă lui Filip neliniștea de la întoarcere - \"Se simțea vinovat ca după o faptă rușinoasă. Voi să o sune pe Francesca, dar se răzgândi. Sentimentele față de ea deveneau tot mai nedefinite, mai confuze. Lucrurile se precipitau.\";
* dar \"Francesca doarme [e moartă], aș dori să n-o trezești.\" (glasul lui Cezar - pământul); Francesca \"dormise în brațele lui Cezar\"; \"Filip nu mai însemna nimic pentru ea.\";
* \"ceșcuța ei preferată, cu lăcrămioare\" este substitutul lui Fil; refuzându-l pe Filip, se refuză pe sine și moare în brațele lui Cezar (de unde spargerea ceșcuței - simbol al morții/eliberare a sufletului; practic învelișul de lut ce-l reprezenta Fr. față de Fil se sparge); \"Ceașca se răsuci încet în aer, cafeaua se vărsă în ciudate pete maro peste fața albă de masă. Lovi apoi marginea mesei cu un sunet sec, căzu pe gresia bucătăriei și se făcu țăndări.\"

______________
1. final foarte bun;
2. simbolistică la tot pasul;
3. poți să privești poezia după două cărări: poetul (1) și poezia vieții (cu trup, suflet, spirit) (2); probabil că mai există și alte cărări - ironia vieții și ratarea (3) spre exemplu.

Doamne ajută ca s-a terminat comentariu ăsta! Cred că și dvs. răsuflați ușurat. Și eu!

cu respect,
pt.

Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- \"rarul premiu pentru poezie\" - \"premiul special pentru poezie\" (e mai simplu);
- \"o va duce acolo unde ea i-a cerut, cu glas stins și îndepărtat\";
- \"- Da, sunt pe mal. Atât putu să spună. Din străfundurile ei [...]\"

* despre Olivia (sublinieri pe text):
1. \"dacă poezia ar fi prins vreodată trup, ar fi avut probabil perfecțiunea asortării părului ei blond cu culoarea elegantei rochii de seară. Ar fi avut armonia ființei ei întregi. Parcă luminile străzii se reflectau în rochia ei, aruncând reflexe stranii în interiorul mașinii. Puse observația pe seama oboselii, și a fascinației cu care nu-și putea lua ochii din oglindă. Chipul ei întors privea parcă în gol, nicio vitrină nu o făcea să tresară, dar buzele parcă ar fi vrut să spună ceva. Legănatul mașinii în viraje parcă declanșa în acel trup un dans de arcuri întinse, se lăsa în voia capriciilor inerției și doar o mișcare imperceptibilă te făcea să înțelegi că acel chip de manechin avea și viață.\";
2. \"Străina coborî [...] nu o aștepta nimeni, [...] sunetul de sticlă al tocurilor ei pe piatră. Rămase fermecat, de parcă trecuse prin fața ochilor lui o transparentă fantomă. O teamă îl cuprinse brusc. Se gândi pentru o clipă va avea să audă un pleoscăit în apă. Rămase, atunci, în așteptare, dar după mult timp după ce nu se mai auzi nimic, plecă.\" (presentiment al morții Oliviei);
3. (și moartea Oliviei) \"Filip era o siluetă departe, iar privirea ei voia să se agațe de acel fir care îi părea, însă, imposibil de ajuns. ”Aș veni pe apă la tine”.\" (chiar dacă rochia ei apare mai încolo, acela este un rest, o carcasă, ce-l orbește pe Filip; Filip, în acel loc își întelege destinul, ratarea și întrevede \"salvarea\", \"ieșirea\");
4. (reflectarea rochiei de bal - ce-i scapă lui Filip, topindu-se în imponderabil - a se observa că Olivia după scena reflectării dispare de tot din cadru, ca și cum n-ar fi fost) - \"”Ãsta e premiul meu! Verdele Zeenlandei! El este!” Fusese îndeajuns această străfulgerare de gând, ca o revelație neașteptată. Conexiunile! ”Zeenlanda, cu verdele ei magic, despre care am scris!” Neașteptatul dar adevăratul lui premiu. Acesta era! Filip se opri și privi prin toți cei din jur. Dădu drumul brațului Francescăi, se întoarse în cel mai liniștit mod cu putință și urcă pe podium.\";

* Francesca, pasager:
1. \"Totul suna fals și gol și rămăsese în urmă. Francesca era alături, dar îi părea atât de departe de parcă o absorbea un vârtej.\";
2. \" ”Cine mai e și Barlow ăsta?” se întrebă. [...] Ce-i spune lui poezia mea? Nimic! Ipocritul, vinde iluzii! Comerțul cu iluzii, cel mai rentabil comerț. Să vinzi iluzii, și nu oricui, ci poeților! Celor care mai cred cât de cât în ceva.” [...] Un circ veritabil. Acum ar fi trebuit să facă tumbe?\";
3. \"Fețe necunoscute îl priveau. Măști. Zâmbete străine. Nu găsea ieșirea.\"

(va urma)

acelasi,
pt.

Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- \"Dragul ei Bach! Totuși, nu putea să-și alunge din suflet o tristețe, care se prelungea, încă reverberând în străfunduri, între dantelării de lemn răsunător, mult timp după ce ai ridicat arcușul de pe strune. Nu era ea cea aleasă.\" (fără ca un acord de violoncel);

* porțiunea de mai sus este semnificativă asupra întregului text; mai jos simple sublinieri pe text (acest fragment este conturarea sfârșitului, dar și accentuarea contrastului Francesca-Olivia, ce se regăsește și în fragmentul VIII); revenirea motivului \"tramvai cu umbrelă\" ca simbol al straniului ce se regăsește in suflet;

* Francesca:
1. \"”Fil, mergem la Praga, nu am văzut-o niciodată. Să-mi arăți pe unde te plimbai. Unde ai scris. Și care e tramvaiul cu umbrelă. Să-mi arăți tot, înțelegi?” Dar nu-i va arăta, există lucruri care trebuie să rămână doar pentru tine însuți. Există locuri care nu pot fi împărțite cu nimeni, pentru că nu ar fi înțelese, iar toată vraja lor s-ar spulbera inutil.\"
2. \"Pentru ce venise [...] Francesca la Praga? [...] Mai exista ceva între ei, ori voia neapărat să-i dovedească din nou lui Filip puterea devastatoare pe care o avea asupra lui?\"
3. \"[...] efemer, scena. [...] Să dispară asemeni oricărei urme de atracție, atunci când simți că iubirea s-a destrămat pentru totdeauna. [...] Rămâne doar un fel de afecțiune pe care nu vei putea niciodată să o definești. O fantomă bântuind la nesfârșit, chinuitor, un lanț de incertitudini. [...] Ca o rană care stă acolo ca să-ți amintească mereu ceea ce ai pierdut. Umărul ei mirosea a frezii străine.\"
4. \"[...] Pe întreg brațul stâng se încolăcea o brățară nemaivăzută, un șarpe de argint al cărui cap se odihnea aproape de umăr, iar ochiul era din același ametist cu singura piatră a colierului de la gât. Știuse. Francesca știuse ce voia Filip. O parteneră de vis, o rochie strălucitoare, dar o strălucitoare minciună, o impecabila ironie, căci ea nu era a lui, chiar dacă va fi alături de el pe acea scenă. [...] Ironia perfectă aruncată lumii din jurul lui. Pentru a primi premiul lui pentru poezie Filip trebuia să aibă la braț însăși poezia.\"
5. \"[...] și tu ești aici. Tu și râul. Apa asta despre care am scris atât.\" (apa-viața-minciuna, perfecta ironie; Filip nu se poate regăsi in Francesca, în carnea și senzualitatea ei, pentru că ea nu-l împlinește; dar fără ea nu poate trăi, de aceea a ales-o pe ea; cumva ascuns se află spiritul, cel care a regizat totul, adevărata salvare a lui Fil);

* iar Olivia:
1. \"Nu va fi recunoscută. Va rămâne ascunsă până la capăt, dar va fi acolo.\"
2. \"Aplauzele oricum, nu vor fi pentru ea, vioara întâi este cea care le primește [Francesca], dar fără violoncel, fără un oboi, fără o harfă ascunsă, nu există concert, iar vioara întâi e nimic. ”Francesca este aici, până la urmă, pentru că am vorbit eu cu Amy. Și am vorbit cu Amy pentru că există poezia lui Filip, partitura perfectă.” Partitura pentru care ea cântase până atunci discret și perfect.\"

(va urma)

același,
pt.

Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- \"Vedea că e sincer, căci îi citea direct în suflet, îi simțea vibrația ființei lui interioare, care se ancora aproape cu disperare de acest crez, dându-i curajul și puterea de a mai scrie totuși, un crez care [...]\" (prea multe \"își lui însuși\", o încolăcire dubioasă);
- \"Îl îngheța acea privire. Acel tărâm rămânea pentru el străin și inaccesibil. Îl fascina, dar îi era de neînțeles. Știa că, mai devreme sau mai târziu, ea nu se va mai întoarce, indiferent de ce ar fi însemnat lucrul acesta.[...]\";
- \"Prefera să se retragă, păstrându-și în minte privirea ei desprinsă parcă de toate lucrurile dimprejur.\";
- \"Nu! Se corectă, ”Fil nu știe niciodată ce vrea[...]” \";

* Francesca găsește în Filip substitutul libertății, o pseudo-evadare; în relația cu Cezar se manifestă o încarcerare, chiar dacă ascunsă (camera schimbată, înțelegerea tacită a faptului că Francesca îi aparține; conceptual chiar îi aparține!); Cezar este proiecția subterană a (subconștientul) Francescăi (Cezar = pletos, aici în sensul de rădăcină), sau, altfel spus, Francesca este înflorirea lui Cezar, manifestarea lui; Filip în Francesca urmărește o certitudine - femeia în carne și oase, senzualitatea -, dar o certitudine a deziuliziei; francesca nu-i diferită cu mult de femeile în jurul cărora Filip ridică lumi imaginare, doar că o leagă o dragoste organică, aparent inexplicabilă de acest suflet, și, deși îi înțelege nevoia de a fi îndrăgostit de spirit (de Olivia), nu se poate abține să nu îl țină lângă ea, să nu-l răpească oliviei; este un gest reflex, practic Filip îi dă senzația de viață Francescăi (\"Oameni, locuri, întâmplări, bucurii de nemăsurat și furii incontrolabile. Viața! Și deasupra tuturor: da, era Fil!\");

* Olivia este adevărata dragoste a lui Filip; Filip știe ce vrea, dar nu are curajul acțiunii, concretizării iubirii lui (este sufletul indecis între spirit sau trup, Olivia sau Francesca); și lipsa acestui curaj vine din ireversibilitatea alegerii; practic Fil. este poetul adevărat, poezia indecisă a vieții; de observat inocența și puritatea Oliviei (contrast cu răceala calculată a Francesăi); sufletul cântă in preajma spiritului (Oliviei);

* relația Francesca-Cezar - Fr. se subjugă căminului, covorașului de blană, confortului unei vieți calculate între A și B, toate acestea regăsindu-le în Cz.; Francesca este prinsă și ea între doi antipozi - Cezar (confortul, liniștea cărnii) si Filip (furtuna, ascensiunea/fereastra senzualității către spirit);

* despre contrastul Olivia-Francesca am amintit și-n celălalte comentarii; este de subliniat faptul că ambele femei sunt părți, jumătăți proiecție exterioară ale lui Filip (cum Arti este proiecția interioară, a celor neîmplinite, chipul din oglindă; pentru că nu se vede, doar se aude pe partea cealaltă a cercului); sunt jumătatea feminină, dorințele lui Fil (senzualitate versus gingășie); ambele conțin o frumusețe inexplicabilă, atrag privirea, dar în mod diferit;

* Olivia despre Filip (și explicația titlului, condurii de cristal pe piatră, balul ca petrecere celestă, rochia Cenușăresei-spiritul-ascuns): \"Își zornăi brățara, să-i audă cristalele, să o scoată dintr-o stare fără ieșire. Întreaga viață într-o singură clipă, așa o simțea concentrându-se în fragilul punct de balans căruia nu-i putea găsi niciun înțeles. În afara lui Filip, nimic nu avea înțeles. Dacă el nu ar mai fi, clipa imediat următoare ar fi fost și clipa extincției ei absolute. Se va evapora instantaneu asemeni unei picături de ploaie, în cădere, cu mult înainte de a atinge suprafața lichefiată de căldură a deșertului. Va pleca și ea la Praga, dar fără să-i spună lui nimic. O să-și pregătească o rochie specială, chiar dacă el n-o va vedea.\" (evident că nu o vede, pentru că spiritul nu poate vedea proiecția lui cerească, decât după \"nuntă\");

* Francesca și moartea amânată a lui Filip (proiectată într-un timp trecut - renunțarea la luptă, la camera aceea, la dragostea ei) \"Își strânse picioarele sub ea, se înveli cu un colț al cuverturii moi de catifea și se ghemui încet ca sub o imensă apăsare.\"; \"Singura dimineață adevărată de pe pământ. Momentul acela! Se trezise cu soarele în ochi, iar Fil o pândise, și, ține bine minte ce i-a spus el atunci, că asta înseamnă pentru el fericirea: să-i vadă ei fericirea din ochi. Atât a durat, o clipă. O clipă pentru care merită să trăiești, iar dacă ai trăit-o, pentru că nu se va mai întoarce niciodată, măcar ca să-i porți amintirea.\"; \"Acum, nu mai exista nici măcar camera aceea. Se liniști cu greu, ca o pasăre ce se zbate cu o aripă frântă, în cele din urmă abandonând să mai lupte.\"; apoi superb - \"Se îndreptă în fața oglinzii ovale și reci: mai avea de împachetat.\" (nu degeaba Fr. îi place în ep. II să se uite în oglindă, doar este senzualitate, nu?).

* memoria arc, ființa arc, trăiri arc - corespondențe.

(va urma)

același,
pt.

Relatarea unei morți calculate (- corecturi și * notițe pe marginea paginii):
- \"Dar, odată intrat întâmplător,\" sau \"Dar, pătrunzând întâmplător,\"
- \"scria [...] purta [...] și știa că nu-și prea călca cămășile [...]\" ;
- \"Îi simțea însă, cu durere, ezitarea continuă și îi venea să urle și să-l izbească cu pumnii în piept.\"


* Filip Conta (Filip [greaca] philos = prieten + hippos = cal; conta - cel ce contează) este o proiecție a autorului; sufletul poetului, dar și al partiturii, al poeziei acesteia;

* apare Olivia - jumătatea spirituală a poetului, proiecția lui înaltă, adevărata răsplata, care nu este o femeie în carne și oase, ci o adunare de arcuri, arcușuri, strune, gesturi, dansuri etc.; \"Nimic artificial, , nimic atent studiat, ci doar o revărsare naturală, parcă neconștientizată, a unui balet ocult și armonios al gesturilor simple. Mișcările brațelor ei suple erau valuri ale unui ocean teribil, care îl inunda prin toate fisurile ființei lui, până în străfunduri. Simțea furtuni clocotind și simțea adieri ale unei mângâieri de care abia dacă-și mai amintea.\";

* există un cuplu al contrastelor între Francesca (Franciscus/Francesca = francez; simbol al senzualității, este cea care tulbură) și Olivia (Olivia [germana] Alfihar = armata de spiridusi; [latina] oliva = maslin; pacea interioară); voi mai reveni asupra lor în fragmentul următor; oricum Olivia este contrapunctul lui Filip, este spiritul poeziei/poetului, sau dorința de ascensiune.

* fragment important (mă rog, tot episodul V este important în conturarea Oliviei): \"Să dai lecții de violoncel la copii? Câți mai cântă azi la violoncel? Îl fac barcă! Barcă îl fac! Da, era într-adevăr o barcă. Violoncelul era corabia ei de salvare. Se agăța de el cu disperare atunci când avea nevoie, iar el o ducea mai departe. Că de furtuni n-avea lipsă. Era reazem, era fereastră. Îi vorbea ca unui frate mai mare. Ca unui tată pe care îl pierduse încă din copilărie, atât de cumplit. N-a înțeles niciodată unde-i tot spunea mama că s-a dus. Unde? Cât de departe s-a putut duce și de ce nu mai vine? Și de ce rochița ei aia, pătată cu sânge, n-a mai văzut-o niciodată? Ha? Spune-mi! Spuneee-mi! Reazem.\" (Tatăl care nu mai este; nașterea văzuta ca un sacrificiu - rochița pătată cu sânge - detalii peste care la prima vedere treci ușor).

(va urma)

Relatarea unei morți calculate (corecturi și notițe pe marginea paginii):
- corectură ep. III la final - \"Înțelegi?\"

* recapitulăm: Fillip - sufletul, Cezar - pamântul, lutul, Francesca - trupul, senzualitatea, Amy - îngerul, traducătorul, doctorul, confesorul;

* despre Amy - \"Era cel mai important. Despre conexiunile tuturor lucrurilor. Dar abia acum se vor vedea pentru prima oară, abia la decernarea premiului și tot pentru prima oară simți că vrea cu tot dinadinsul să o cunoască. Nu știa nici măcar ce vârstă are. Era profesoară și preda literatură la Universitatea din Leeds, atât știa despre ea. Ea știa totul despre el. Totul. \"

* un nou personaj: Arti, vechiul lui prieten, ce sună din Noua Zeelandă; doar gândul la el transformă durerea (coniacul) într-o eliberare (\"Coniacul se făcu albastru și simți pe vârful limbii gust de sare.\"); acest Arti este partea neîmplinită a lui Fillip, cel ce călătorește în mod real, în timp ce Fil călătorește imaginar; este jumătatea lipsă a lui Fillip; este important ca acest Arti (tiar_a ce o va purta Fil la împlinirea sa; Fil, dacă e să ne jucăm cu numele este cel ce umple, filigranul ascuns - Francesca ii zice la un moment dat - Fil ești subțire ca o ață; arc, filament, ață - Fil este cel ce vibrează pe bolte răsfrânte) îi spune, citez: \"Trebuie să vezi oceanul, nu doar să ți-l închipui. Și nu de pe mal, ci din inima lui. Salutări de la delfinii tăi chicotitori, pădurile zeelandeze și pufăitul balenei. Salutări din rai, poete! Filip, ești mare! Cum poți să simți tu de acolo, ceea ce noi descoperim de-abia aici? Conexiunile, Filip! Conexiunile dintre lucruri! Toate sunt legate între ele, nu?\"; și o anticipare \"serile pe malurile Vltavei, și uite, acum Vltava este cea care îți aduce premiul! Premiul tău e verdele incredibil al pădurilor zeenlandeze de care ai scris. Să ții minte! Ai grijă prietene, meriți mai mult decât atât!\"; părțile ăstea sunt cele mai importante; Arti îl sună din rai și-i vorbește de conexiuni - este fratele, jumatatea cealaltă a mărului, chiar Fillip o spune (\"Arti, e o jumătate de lume între noi, dar te îmbrățișez pe după glob.\"); doar împreună, în îmbrățișarea lor pot realiza un cerc; acest episod cu Arti este partea cea mai optimistă, cea care luminează tot textul acesta încordat; \"De la capătul celălalt [al firului] se auzea multă zarvă.\"

* a, și următorul fragment: \"Observă că în ultimul timp nu se mai foloseau deloc suporturi pentru pahare. Nicăieri. Obișnuia să scrie câte o poezie pe spatele lor, fără să știe dacă ele vor mai fi citite vreodată și de către cine, sau vor fi aruncate direct la gunoi. Îi răpiseră și această plăcere.\" (un refuz subtil a poeziei pe care Fil o poartă de către lumea/universul în care Fillip înoată);

* alt amănunt frumos de subliniat \"Preț de o stație, prin oraș s-a plimbat un tramvai cu umbrelă, plin de oameni zâmbind la vederea episodului. O brunetă, în Praga sunt rare brunetele, cu părul lins și lung, cu buzele strânse, se uita fix la el cu ochi de catifea.\"; există o notă stranie, ciudată, contrar normalului (reprezentat de cuplul Francesca-Cezar), ce se regăsește în Fillip - de aici tramvaiul cu umbrelă;

* Fillip, în ep. III, unde se adresează cuiva nedefinit (unui personaj care anticipează cuplul Francesca-O.?), își definește parțial umanitatea din el \" ”Ai grijă! Uite-l cum stă și pândește! Dracu’ gol. Abia așteaptă să te semețești! Ai grijă! Direct în gura lui te duci”. Dar cu toate acestea nu putea să-și alunge sentimentul de satisfacție. De nestăpânită bucurie. Pur și simplu nu putea, nu era un sfânt.\"

* cum îl privesc ceilalți pe Fil: \"dacă pe Filip l-ar fi putut ucide ceva vreodată, acest ceva ar fi fost nepăsarea\"; \"Știa că greșise și ar fi vrut să-l mângâie în vreun fel. Dar în ceea ce-l privea pe Filip, niciodată nu puteai ști cum ar fi cel mai bine să faci asta.\"; \"Francesca aștepta calmă. Putea fi orice. Îl știa. Cu Fil se putea aștepta la absolut orice.\"; \"Îi cunoștea foarte bine toate măștile lui false. Măștile lui, la care el ținea atât de mult. Măștile lui erau pentru ea ferestre larg deschise și cărți de citit. Și ce lume dincolo de ele! Ce furtuni! Câtă viață! Fil trăia cu adevărat. Da, putea spune cu mâna pe inimă că Fil trăia cu adevărat. Și nu numai într-o lume, ci în două, în trei, în infinte și indefinite lumi paralele. Dar câtă nesiguranță în ele! Câtă fragilitate! Lumile lui mureau la un semn, la un gest, la o vorbă. Atât de fragile! Ca niște fluturi. Și tot atâtea le luau locul de fiecare dată. Oare mai știa el, care e cea reală? Se supăra din te miri ce, dintr-o închipuire de-a lui, dintr-o stupiditate căreia el îi dădea proporții colosale, dar îl împăca la loc o simplă privire de-a ei. Un sărut din senin. O unghie de-abia atinsă de locul acela de la ceafă.\"; \"Era îndrăgostit din nou. Văzuse asta în ochii lui. În felul cum îi tremurau colțurile buzelor când zâmbea. În felul cum privea lucrurile din jur, care cu siguranță reflectau câte o trăsătură a noii lui muze. Atunci era cu totul altfel. Oare cine o fi acum? Cine îi mai colindă închipuirea? Fil întorcea capul după orice femeie frumoasă, construia lumi în jurul ei. Făcea să cadă cascade cu cea mai mare naturalețe posibilă. Inventa anotimpuri incredibile. Iar ele habar n-aveau, ori nu le păsa câtuși de puțin! De aceea se îndrăgostea cu tristețe, cu gândul la decepția care va urma. Filip era imposibil. Îndrăgostirile lui Fil nu aveau număr. Dezîndrăgostirile, la fel. La fel de fragile de fiecare dată, aidoma lumilor lui închipuite. De asta plecase? Fil se îndrăgostea de himere. Avea cu siguranță nevoie de o femeie în carne și oase. Da, avea nevoie de așa ceva.\" (evident de Francesca);

* iar despre tribulațiunile sufletului în poezie, tot în limbajul Francescăi - \"Oare de ce nu rămăsese cu el, ca să aibă mereu aceste bucurii? Sau tocmai pentru că acestea ar fi dispărut? Cu sufletul împăcat și mângâiat Fil scria întotdeauna banalități, pe care mai devreme sau mai târziu și le distrugea. Tulburat și înnegurat scria dumnezeiește. De parcă sufletul i se rupea în bucăți peste o coală albă de hârtie care prelua toată durerea lui.\"

* Praga - \"un loc care nu va exista decât pentru o seară. Apoi dispare.\"; întruchiparea tranzitorie a paradisului; dar un paradis care trece prin toate, rămânând niciunde;

* insula lui Filip este magazinul de draperii...
(va urma)

același,
pt.