Petrea Marian Iulian

ALB [ III ] Un soare, iar se scaldă-n alb... Și-n basmul alb, dansează norii, - Și din parfumul alb, se desprind zorii, Cu pași de vals, în sunet alb... Orchestra cântă,

BLESTEM [ VII ] Nu moartea-i sugrumă dorul din munte, Lăsându-l orfan, de crunta tăcere Ce plânge umbre - sarafan la durere, Ori rupe rugi, sub pietre mărunte; Ce lesne

BLESTEM [ XIII ] Plâng iar, umbre, sub lespezi de morminte, Că iadul tot acolo-i! - Lumea lor! Iar jadul negru - mereu i-al celor Care-n zadar... stau paznici:

DELIR [ VIII ] Toate-s trecătoare-n astă lume, Ca norii ce se schimbă, neîncetat - Dar tot a mai rămas ceva, de cercetat: Delirul... dintr-a minții adâncime... O luptă între

DELIR [ XV ] Ce viață! Nimeni și nimic nu scapă De-o moarte ce trece, cu umbra-i; Nu știi unde-ajungi - în iad, ori în rai. N-ai fi decât un mort, într-o groapă, Cu moartea-ți

Cartea Poemelor *** 15 *** Pe-aceste plaiuri… [partea a VI –a ] Pe-aceste plaiuri S-au definit tradiții Când toți românii Se înțelegeau ca frații Și nu era chip de

BLESTEM [ XXII ] Un chip de lebădă, culcat pe-o parte, Își strânge-n brațe, suspinând cu dor, Pășind curând pe al tăcerii coridor Când umbra-i dragă plânge, deoparte, Cu

NEGRU [ III ] Doi ochi ispititori, ți-arată muguri Ce-ascund în ramuri cânt de păsărele, Talaz de nori, iubiri, ori doruri grele - Iar mintea-ți saltă-n urma-i,

ABIS [ XI ] Îmi frâng sub umbre de mormânt, lacrimi pe crucile întoarse. Întoarcă-s-ar toate de unde-au plecat!!! În rai, dezbinare; în iad, împăcare; un abis fermecat... Ce-i

"Nici Moartea, nu mă vrea, bătrâne!.." Și tac, strângând durerea, Privind cu drag, spre lume, Căci ea, mi-a dat averea. Eu însumi, m-am supus durerii Scăldat în liniștea ce-o curmă, Cu

Poeme de demult *** Cartea vieții – Prolog Noi, oamenii, ne trăim viața diferit, înconjurați de întuneric sau lumină; aici, în această carte, este prezentat, prin cuvinte scrise,

Cartea Poemelor *** 7 *** Iar soarta, mereu, te va desparte, d-un suflet drag Zilele…trec, Anii, se duc… Pământul, ce acuma-i sterp, Mâine, freamătă-n belșug; Izvorașul

De te-aș iubi, privighetoare, Cu glas ceresc, sub mândra floare Și n-ai veni, să te iubesc, Ca luna-n soare, să sfârșesc! Așa-i mereu, în despărțiri, Când toți își lasă fericire În

TREBLINKA [ VI ] Vântul, jelește. Rupe pecetea tăcerii... Și lacrimi, îngerii scurg, din nuferi de nori - Cerul e martor tăcut. Un amurg, își aprinde, Pe culmea durerii - și-n

Poeme de demult *** Note pe portativ – Prolog Trecut-au anii mei, dar notele au rămas aceleași; ele se întrepătrund, căzând, precum frunzele de tei, în urma pașilor mei... Încă

AMAR [ VIII ] Pietre tocite, crapă în foc, să vorbească; Îngeri își pleacă priviri, amărâți, în pământ. Luna amară, sânge prin nori, tot își lasă - Cu ceară, luceferi deplânge,

NEGRU [ VII ] Să nu privești spre lumea blestemată, Când fața-i, întoarcă-și-o-va, rece - Că-n mintea-ți, ura ei, va trece! Să nu gândești c-ar fi vreo nestemată, Ori

BLESTEM [ VIII ] De-o vreme-și tot înfruntă moartea - Cu zei păgâni pe urma-i, blestemând, Vicleni atei, bătrâni, sub cer flămând, Nutrind puteri supreme - doar cu mintea! De

BLESTEM [ XVII ] Un pâlc de neguri se desparte-n soare Lăsând să se-ntrevadă vii stihii Ca Sufletul să își deschidă ochii Spre cea dintâi corvadă - închisoare, Cu Moartea-n

BLESTEM [ XX ] Ce lesne i se-arată, adevărul! Ori... nu-i cumva vreo altă nălucire, Cu iadul într-a apei strălucire?! Of, ce ironie! Să-ți plângi amarul! Iară trista-i

DELIR [ XVI ] Își saltă o mână - nu simte durere Ce-ndat' s-a ivit, cu amorțeală Și-n trup rece, încleind amețeală În vremea-i din urmă - crunta tăcere... Nu știe nimeni

Poeme de demult *** Sezoane – Partea a IV -a “Zile plăcute de iarnă” Sezonul de iarnă încheie anul. Vântul său rece suflă, împrăștiind zăpada. Altă zi, amintită acum, cu fericire…

DELIR [ IV ] Dar fie un miraj - își are rostul lui! Că-n mare taină își arată farmec Precum și lira cu divinu-i cântec Plângând cu dor și-amor, la pieptul celui Ce spune,

TREBLINKA [ VII ] Amurgul se ascunde cu o mare de umbre... În cer, hiacintul, adoarme prin maci - Și glas, se desprinde din pădurea de crini, Dar se stinge. O mamă îi spune: