Petre Rau

Într-o zi am surprins oglinda mea oglindindu-se în mine iar eu tulburat ca un vis trecător îi inversam bezmetic stânga cu dreapta Părea că mă ia în serios se saluta în mine frumos și-și

Dezgropam arbori tineri cu dinții Pietre largi dimprejur adunam Toamna-mi sugea ochiul minții Și fugeam, și fugeam, și fugeam Prăvălit în aridă visare În mine somn de ecouri purtam Galaxii

Asadar măcar odată Poate rar chiar niciodată Pe deplin adeseori Mai precis de multe ori

Timpul si-a lasat umbra amara Pe ziduri si stânci stravezii Unde secreta doar nemiscarea În labirinturi de piatra pustii. Aici sunt doar visuri uitate Si lacrimi cazute pe piatra Sunt doar

De mult n-ai trecut pe la mine Durere Te-am nimerit la radacina oare?

Au picurat din pestera pustie tăcute lacrimi ale pasilor pierduti iar din izvoru-ntunecatei grote se mai aud si astăzi stropi căzuti Pământule ce tăinuiesti milenii substanta-n care

Lângă mine respiră tăcerea iar timpul din aburi răsare. Stii? Nu mai astept singur înserarea si nu-s ciudat prin somn! E ora când dorul îmi creste nebun si noaptea se cuibăreste adânc în mine

E atât de ciudată uitarea încât numai timpul o măsoară centimă cu centimă fără lăcomie și fără abuz mereu fără sens. Umbrele mele se destramă ca visele dimineața. Nimic nu e singur neavând

Treceai - niciodată ca atunci - dinspre singura lume a noastră încovoiată amiază prin ruga retinei licărire aureolată de struguri Ce-a fost? Chiar azi mi-ai fluturat o șoaptă

Un tremur fecund ce aprinsă trezire iar șipotele dimineților noastre le închin păgânelor sălcii Se revarsă amintirea implorare demultă de iriși îți petrec în jurul umerilor o salbă

Dezgolind imuna liniște de răzlețe deprinderi îți număr împlinirea pasului pe dubitabil tavan alimentat cu întindere buimacă întindere si lumea ta se termină undeva aici în mine peste exod

Ce-i drept prea singur mi-am ales exilul am rătăcit tăcerea să mă urce cu sensul ei tăiat ba rupt nu mai scânteie pentru mine aștept dar frigul rece dinspre iarnă cu lămpașe de exil în