Petre Augustin

Pe sub poduri reci de piatră, Cu buchete de fiori, Trec femei cu părul galben Despletit la primii zori. Pe-o lumină pâlpâită, Din vechi turn de catedrală, O Madonă

Beție, Ești angor Și albă poezie, Vârtej ce poartă-zbor Minciuna și adevărul Și cuib unde rănit Se alină dorul; Greu păcat Lăsat De Dumnezeu Odată cu paharul, Crâșma, Crâșmărița Căreia,

El, Gânditorul Așteaptă să-i cadă Luna în poală

Din zarva albă, fără scop Irump opace simetrii De colorat caleidoscop Și-n ritm și-n temă simfonii, Pe care încă le destramă Păuni cu ochii vineții Și orgi, din struguri de

Dincolo de punct, În reverberație Floare, mugur, gând.

Vino În mica lagună Cu soarele prins în păr. Uită Cerneala uscată Pe alba peniță. Lasă orașul Să cadă Sub Ape

Cum funcționează șocul la mașină ? Vezi, compensează aer cu benzină !

E atât de frig, E atât de frig Încât lacrimile trec direct în ceață. E atâta liniște Încât mă întreb De ce zornăie atomii În valuri de întuneric.

Când lasciva muzică se îmbată cu penumbră, dansatoarele abandonează treptat hainele: un guler, o manșetă, o mănușă, lenjeria vaporoasă. Apoi, spre surprinderea tuturor, în delirul

Rădăcinile nopții Au sleit visele sub frunte. Rupte de unghii Sfârcuri de ceară cad din lumânare Pe bombeul ghetelor Unui Moș Crăciun anticipat. -Ho, ho, ho ! Noroc că au pielea groasă.

Colțul de pâine pe marginea mesei Miroase a zăvor, ca buchetul miresei, Că nunta-n pârnaie e scurtă și dură Și Ziua de Câine, un câine o fură. Colțul de pâine pe marginea mesei Miroase a lapte

Fântâna asta Pare căzută din cer. Cavaler cu pinteni cât sabia Vin să-mi adăp armăsarul La ea. - Dați-mi un strop de apă vie Și nu must cu țânțari.

Gurița ta Ce îmi cântă pe mobil E testamentul meu pentru mine. Cine poate crea poeme fără „e” –uri ? Cât de importantă această vocală, E !

Trece trenul prin Chitila, Trece iute bată-l mila Și se-ndreaptă spre oraș, Ca un șarpe nărăvaș. Călătorii șifonați Stau la geamuri cocoțați, Enigmatici și celești, Toți

Hipnotizează din spirala-i verde Ochi rubinii ca boabele de must. Târându-se pe drumul său îngust În scorburile mai adânci se pierde. Nu-l deranjează adevărul frust Din limba-i

Își schimbă lumea scutec de durere Și pare beată când pe cer se mișcă O întreagă galaxie în care pișcă Sâmburi de timp, lăsați fără putere. Norocul l-am jucat parcă la rișcă Sau

Pentru a o crea Pe ea, Poezia virtuoasă, Îți trebuie întâi o plasă, Furată de la un pescar bătrân, Dar spân. Cu plasa Prinzi peștele idee, Scântee Ce se zbate Sub hora

Patul lui Procust Leagăn de agonie, Nu de odihnă.

Zăpezile mai sunt încă în viață Strângând la piept un alb multicolor, Când râde baba mea cu strungăreață, Cojocul transformându-l în fuior. Încețoșate drumuri stau în față Pe grund lăptos ca

parfumuri strămutate pe planete cu stele fierbinți aduc în inima ta ninsori cu fulgi mov petale desenate pe alte petale flori cu cifru invocă zăpezile de odinioară și nasc iluzii în

Alunecă impure lacrimi împotriva firii, Malström în Mediterraneo. Ce tare sclipește în iris imobila lumină ! Apasă, străin pe accentul meu, cuvântul: “Concertissimo”.

Acum un vis subreta Cu mâini de porțelan, Pusese amuleta Pe gât și pe elan. Mereu din ceas mă-mbie Să sar în pași de vals, Ca o păpușă vie, Mânat de-un cântec fals. Ce

Sătul de lutul spaimei cu doruri ard pe rug, Iubind eretic tainica-ți privire, Cu veșnicul ecou în regăsire, Spre care mii și mii de râuri fug. Alb, fumul se purifică spre

Din peștera în care s-a născut, în toamnă, Cu solzii dați în pârg a vrut să iasă. N-a bănuit că pentru cei mai mulți înseamnă Parfum de nor, ademenind crăiasă. Bătrânii au spus